ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 512/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 134 din 30

august 2005 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 3421/2005, a

fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul C.M.A.

împotriva sentinței penale nr. 102/2004 a Tribunalului Teleorman și s-a dispus

obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că prin cererea formulată, condamnatul a solicitat

schimbarea încadrării juridice dată faptei reținute în sarcina sa, susținând că

hotărârea instanței de condamnare a fost dată cu încălcarea regulilor generale

privind dreptul la apărare și s-a întemeiat pe o gravă eroare de fapt,

decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, cu luarea în

considerare a unor declarații de martori necorespunzătoare adevărului.

În raport cu motivele invocate, ce

vizează fondul cauzei, soluționat cu autoritate de lucru judecat, prima

instanță a constatat că acestea nu se încadrează în nici unul dintre cazurile

reglementate prin dispozițiile art. 461 C. proc. pen., situație în care

contestația la executare, astfel promovată, a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel condamnatul fără a formula critici concrete, susținând că soluția

de condamnare dispusă împotriva sa s-a întemeiat pe dispozițiile unor persoane

care nu au declarat corespunzător adevărului.

Prin decizia penală nr. 758 din 7

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

dosarul nr. 3016/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

condamnatul contestator C.M.A. împotriva sentinței penale nr. 134 din 30 august

2005 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 3421/2005, fiind

obligat apelantul la 80 RON cheltuieli judiciare statului, din care 40 RON,

onorariul apărătorului din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, că așa cum corect a arătat prima instanță, contestația la

executare nu poate fi exercitată decât pentru cazurile expres prevăzute de art.

461 lit. a) - d) C. proc. pen., cu alte cuvinte numai pentru incidente legate

de punerea în executare a unei hotărâri de condamnare.

În speța de față, deși apelantul s-a

prevalat de dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., nu a invocat

nelămuriri în sensul textului de lege precitat și nici alte împrejurări de

felul celor enumerate în art. 461 lit. a), b) și d) C. proc. pen., ci și-a

exprimat nemulțumirea cu privire la greșita sa condamnare, susținând că fapta

de care a fost acuzat a fost greșit încadrată juridic și reținută a fi dovedită

pe baza unor declarații mincinoase făcute de martorii audiați.

Curtea de apel a arătat, însă, că

legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești intrate în puterea

lucrului judecat nu mai poate fi reexaminată sub aspectul existenței faptei, a

încadrării juridice ori a vinovăției făptuitorului pe calea contestației la

executare, motiv pentru care s-a constatat că în mod corect prima instanță a

respins, ca nefondată, cererea astfel promovată.

Împotriva acestei decizii a

declarat, în termen legal, recurs nemotivat condamnatul C.M.A.

Prin încheierea din 24 ianuarie 2006

pronunțată în prezenta cauză au fost respinse cererile de abținere ale domnilor

judecători I.G., M.C.B. și R.A.P., motivându-se că cei trei judecători au

soluționat un recurs la o cerere de revizuire, în timp ce obiectul cauzei îl

constituie recurs la contestație la executare, asupra căruia nu și-au exprimat

nici o părere conform art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

Apărătorul condamnatului contestator,

în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului și, în

fond, admiterea contestației la executare, urmând a se aprecia dacă motivul

invocat de contestator, respectiv faptul că a fost condamnat pe baza

declarației unui martor necorespunzătoare adevărului se circumscrie

dispozițiilor art. 461 C. proc. pen., referitoare la contestația la executare.

Examinând recursul declarat de

condamnatul C.M.A. împotriva deciziei instanței de apel în raport cu motivele

invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul

condamnatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul român a prevăzut în mod

expres și limitativ în conținutul dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. a) - d)

C. proc. pen., cazurile în care se poate face contestație contra executării

hotărârii penale astfel:

- când s-a pus în executare o

hotărâre care nu era definitivă;

- când executarea este îndreptată

împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

- când se ivește vreo nelămurire cu

privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

- când se invocă amnistia,

prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a

pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

Din analiza cauzei rezultă că în mod

judicios, instanța de apel și-a însușit, la rândul ei argumentele primei

instanțe cu privire la respingerea contestației la executare formulată de

condamnat.

Înalta Curte consideră că instanța

de apel a făcut un riguros examen asupra motivelor concret evidențiate de

contestatorul condamnat, respectiv, greșita sa condamnare pentru fapta de care

a fost acuzat și a cărei încadrare juridică fost dovedită pe baza unor

declarații mincinoase făcute de martorii audiați, în raport cu prevederile art.

461 lit. ) C. proc. pen., de care acesta s-a prevalat, constatând că aspectele

invocate nu se încadrează în dispozițiile menționate.

Pe de altă parte, aceleași apărări

formulate în recurs, de către recurentul contestator condamnat nu pot fi avute

în vedere, deoarece aspectele referitoare la încadrarea juridică a faptei,

administrarea probatoriului, vizează judecarea cauzei pe fond, ce a fost

soluționată prin hotărâre definitivă și a dobândit autoritate de lucru judecat,

nereprezentând incidente ce țin de executarea pedepsei, în accepțiunea nici

unui caz prevăzut la art. 461 C. proc. pen.

În raport cu cele arătate, Înalta

Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale în materia contestației la executare, în raport cu motivele invocate de

contestatorul condamnat, pronunțând o hotărâre legală sub toate aspectele,

nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

De asemenea, verificând decizia

instanței de apel nu s-a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi

putut invoca din oficiu, potrivit art. 385

9

alin. (3) din același

cod.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator C.M.A. împotriva

deciziei penale nr. 758 din 7 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția

I penală.

În conformitate cu art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., se va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către

stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de

40 RON (400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul contestator C.M.A. împotriva deciziei penale nr. 758

din 7 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurent la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON (1.200.000 lei), din

care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON

(400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26

ianuarie 2006.