ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5436/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14

aprilie 2003, reclamantul A.S. a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să

încheie cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare privind locuința

deținută de reclamant în baza contractului de închiriere nr. 272661 din 1

decembrie 1983, temeiul de drept al cererii fiind prevederile Legii nr.

85/1992.

Judecătoria sectorului 5 București,

prin sentința civilă nr. 4724 din 14 octombrie 2003 a admis acțiunea și a

obligat pârâta să încheie cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare pentru

apartamentul situat în București, deținut de acesta, în baza contractului de

închiriere nr. 27266/1983, în condițiile Legii nr. 85/1992, republicată.

Pârâta a fost obligată să plătească

reclamantului suma de 88.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâta.

La 20 ianuarie 2004 apelanta a

formulat cerere de repunere în termenul de apel, motivând că în intervalul 25

decembrie 2003–5 ianuarie 2004 activitatea societății comerciale a fost

întreruptă pentru sărbătorile de iarnă și serviciile din cadrul unității nu au

funcționat.

Cererea de apel a fost depusă la

poștă în data de 27 decembrie 2003 și un angajat al apelantei, fără pregătire

juridică, a expediat cererea de apel la Curtea de Apel București, și nu la

Judecătoria sectorului 5 București, situație în care actele au fost restituite

apelantei la 14 ianuarie 2004 de Curtea de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 1006/A din

17 mai 2004, Curtea de Apel București a respins cererea de repunere în termenul

de apel și a respins ca tardiv apelul declarat de pârâtă.

S-a reținut în motivarea deciziei că

expedierea cererii de apel la 27 decembrie 2003 către Curtea de Apel București

nu poate fi considerată ca un act procedural îndeplinit în termen conform art.

104 C. proc. civ., pentru că cererea de apel se depune sau se expediază la

instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității, potrivit art. 288 alin.

2 C. proc. civ.

Nefuncționarea unor servicii în

cadrul societății comerciale apelante în perioada sărbătorilor de iarnă nu

constituie o împrejurare mai presus de voința apelantei care ar fi împiedicat-o

să expedieze în termen cererea de apel, astfel în baza art. 103 alin. (1) teza

1 C. proc. civ. s-a respins cererea de repunere în termenul de apel și pe cale

de consecință s-a respins apelul ca tardiv formulat.

Pârâta SC U. SA a declarat recurs

împotriva deciziei instanței de apel.

În motivarea recursului pârâta

invocă aceeași împrejurare, a nefuncționării societății comerciale în timpul

sărbătorilor de iarnă și a nepriceperii angajatului care a expediat cererea de

apel la Curtea de Apel București în locul Judecătoriei sectorului 5. Recurenta

susține că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii pentru că, potrivit

art. 289 alin. (1), art. 114

1

și art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

instanța era obligată să fixeze termen de judecată, să citeze părțile, să pună

în discuție excepția tardivității, ceea ce însă curtea de apel nu a făcut, ea

restituind unității cererea de apel.

Recurenta solicită admiterea

recursului modificarea hotărârii recurate, în sensul repunerii în termen și

trimiterii cauzei la instanța de apel pentru judecarea apelului.

Criticile aduse de recurentă

deciziei sunt nefondate.

Prin aprecierea corectă a situației

de fapt și aplicarea judicioasă a prevederilor legale, instanța de apel a

conchis că nefuncționarea într-o perioadă a serviciilor societății comerciale

apelante și expedierea greșită la altă instanță decât cea competentă a cererii

de apel nu constituie împrejurări mai presus de voința părții pentru a putea

justifica repunerea în termen a cererii de apel, conform art. 103 C. proc. civ.

Reproșul adus Curții de Apel

București care, în opinia recurentei, era datoare să înregistreze cererea de

apel, să dispună citarea părților și să pună în discuție tardivitatea sau alte

excepții, este un reproș nefondat, care nu are suport legal în dispozițiile

Codului de procedură civilă.

Prevederile art. 114

1

C.

proc. civ. sunt specifice fazei soluționării cauzei în primă instanță,

neaplicabile în instanța de apel conform art. 298 C. proc. civ., pentru că în

apel dispozițiile sunt potrivnice celor de primă instanță, art. 288 alin. (2) C.

proc. civ. impune depunerea apelului nu la instanța care îl judecă ci la

„instanța a cărei hotărâre se atacă”, sub sancțiunea nulității.

Referirea recurentei la prevederile

art. 289 alin. (1) C. proc. civ. nu vine în sprijinul recursului și contrazice

susținerile recurentei. Textul de lege dispune că președintele instanței de

apel, îndată ce primește dosarul, va fixa termenul de înfățișare. Aplicarea

dispoziției evocate presupune, conform redactării textului, primirea dosarului,

care însă în cauză nu a fost trimis instanței de apel, acesteia i-a parvenit

numai cererea de apel, așadar critica este neîntemeiată.

Reținând că recursul pârâtei este

nefondat urmează a fi respins, cu obligarea recurentei de a plăti intimatului

cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 2.900.000 lei, onorariu avocați

alin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta U. SA București împotriva deciziei nr. 1006 A din 17 mai

2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Obligă pe recurentă la 2.900.000 lei

cheltuieli de judecată către intimatul A.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2005.