ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5436/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 14 aprilie 2003, reclamantul A.S. a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să încheie cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare privind locuința deținută de reclamant în baza contractului de închiriere nr. 272661 din 1 decembrie 1983, temeiul de drept al cererii fiind prevederile Legii nr. 85/1992. Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 4724 din 14 octombrie 2003 a admis acțiunea și a obligat pârâta să încheie cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul situat în București, deținut de acesta, în baza contractului de închiriere nr. 27266/1983, în condițiile Legii nr. 85/1992, republicată.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 88.000 lei cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței a declarat apel pârâta. La 20 ianuarie 2004 apelanta a formulat cerere de repunere în termenul de apel, motivând că în intervalul 25 decembrie 2003–5 ianuarie 2004 activitatea societății comerciale a fost întreruptă pentru sărbătorile de iarnă și serviciile din cadrul unității nu au funcționat. Cererea de apel a fost depusă la poștă în data de 27 decembrie 2003 și un angajat al apelantei, fără pregătire juridică, a expediat cererea de apel la Curtea de Apel București, și nu la Judecătoria sectorului 5 București, situație în care actele au fost restituite apelantei la 14 ianuarie 2004 de Curtea de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 1006/A din 17 mai 2004, Curtea de Apel București a respins cererea de repunere în termenul de apel și a respins ca tardiv apelul declarat de pârâtă. S-a reținut în motivarea deciziei că expedierea cererii de apel la 27 decembrie 2003 către Curtea de Apel București nu poate fi considerată ca un act procedural îndeplinit în termen conform art. 104 C. proc. civ., pentru că cererea de apel se depune sau se expediază la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității, potrivit art. 288 alin. 2 C. proc. civ. Nefuncționarea unor servicii în cadrul societății comerciale apelante în perioada sărbătorilor de iarnă nu constituie o împrejurare mai presus de voința apelantei care ar fi împiedicat-o să expedieze în termen cererea de apel, astfel în baza art. 103 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ. s-a respins cererea de repunere în termenul de apel și pe cale de consecință s-a respins apelul ca tardiv formulat. Pârâta SC U. SA a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel. În motivarea recursului pârâta invocă aceeași împrejurare, a nefuncționării societății comerciale în timpul sărbătorilor de iarnă și a nepriceperii angajatului care a expediat cererea de apel la Curtea de Apel București în locul Judecătoriei sectorului 5. Recurenta susține că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii pentru că, potrivit art. 289 alin. (1), art. 114 1 și art. 103 alin. (1) C. proc. civ. instanța era obligată să fixeze termen de judecată, să citeze părțile, să pună în discuție excepția tardivității, ceea ce însă curtea de apel nu a făcut, ea restituind unității cererea de apel.

Recurenta solicită admiterea recursului modificarea hotărârii recurate, în sensul repunerii în termen și trimiterii cauzei la instanța de apel pentru judecarea apelului. Criticile aduse de recurentă deciziei sunt nefondate. Prin aprecierea corectă a situației de fapt și aplicarea judicioasă a prevederilor legale, instanța de apel a conchis că nefuncționarea într-o perioadă a serviciilor societății comerciale apelante și expedierea greșită la altă instanță decât cea competentă a cererii de apel nu constituie împrejurări mai presus de voința părții pentru a putea justifica repunerea în termen a cererii de apel, conform art. 103 C. proc. civ. Reproșul adus Curții de Apel București care, în opinia recurentei, era datoare să înregistreze cererea de apel, să dispună citarea părților și să pună în discuție tardivitatea sau alte excepții, este un reproș nefondat, care nu are suport legal în dispozițiile Codului de procedură civilă.

Prevederile art. 114 1 C. proc. civ. sunt specifice fazei soluționării cauzei în primă instanță, neaplicabile în instanța de apel conform art. 298 C. proc. civ., pentru că în apel dispozițiile sunt potrivnice celor de primă instanță, art. 288 alin. (2) C. proc. civ. impune depunerea apelului nu la instanța care îl judecă ci la „instanța a cărei hotărâre se atacă”, sub sancțiunea nulității. Referirea recurentei la prevederile art. 289 alin. (1) C. proc. civ. nu vine în sprijinul recursului și contrazice susținerile recurentei. Textul de lege dispune că președintele instanței de apel, îndată ce primește dosarul, va fixa termenul de înfățișare. Aplicarea dispoziției evocate presupune, conform redactării textului, primirea dosarului, care însă în cauză nu a fost trimis instanței de apel, acesteia i-a parvenit numai cererea de apel, așadar critica este neîntemeiată.

Reținând că recursul pârâtei este nefondat urmează a fi respins, cu obligarea recurentei de a plăti intimatului cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 2.900.000 lei, onorariu avocați alin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta U. SA București împotriva deciziei nr. 1006 A din 17 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Obligă pe recurentă la 2.900.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul A.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2005.