ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1855/2005

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 6

noiembrie 2003

,

reclamanta C.C. a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Timișoara

și Statul Român cerând obligarea acestora să încheie contract de

vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul situat în Municipiul Timișoara,

care se identifică în C.F. Timișoara cu nr.top. 17197/16, cu mențiunea că își

întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1 și art. 7 din Legea nr. 85/1992, sub

sancțiunea obligării pârâților la plata de daune cominatorii în cuantum de

1.000.000 lei/zi întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta

arată că deține apartamentului în litigiu în baza contractului de închiriere

nr. 3273 din 1 martie 2002 încheiat cu Primăria Municipiului Timișoara și că,

în mod nejustificat, deși locuința este construită din fondurile statului,

aceasta găsindu-se în proprietatea statului anterior anului 1945, pârâții

refuză să îi vândă apartamentul.

Pârâtul Consiliul Local Timișoara a

cerut respingerea cererii susținând că instanța nu se poate substitui voinței

juridice a vânzătorului, cu mențiunea că prin Legea nr. 112/1995 s-a instituit

doar posibilitatea vinderii unor astfel de apartamente către chiriași și nu

obligativitatea încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare.

Referitor la capătul de cerere

privind obligarea sa la plata de daune cominatorii pârâtul menționat solicita a

se constata că, în raport de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.,

este inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 201 din 5

ianuarie 2004 Judecătoria Timișoara

a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâții să vândă

reclamantei apartamentul situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara nr.top.

17197/16.

Prin aceeași sentință a fost respins

capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii în

sumă de 1.000.000 lei pe zi de întârziere.

În motivarea hotărârii s-a reținut

că apartamentul nr. 16/a, deținut de către reclamantă în baza contractului de

închiriere nr. 3273 din 1 martie 2002 (urmare a prorogării efectelor unui de

închiriere încheiat în anul 1994), a fost, anterior anului 1945, proprietatea

Statului Român iar, în prezent, urmare a pronunțării încheierii de rectificare

de C.F. din 7 februarie 2000, este proprietatea Primăriei Timișoara.

Față de această împrejurare, prima

instanță a apreciat că în cauză este incidentă dispoziția art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 85/1992, potrivit căreia, la cerere, vor fi vândute de către

unitățile deținătoare titularilor de contracte de închiriere locuințele

construite din fondul unităților economice sau bugetare de stat , dispoziție

care se coroborează cu cea prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol,

potrivit căreia, că beneficiază de această facilitate și titularii contractelor

de închiriere care au ca obiect locuințe care mai înainte de 6 martie 1945 au

aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat,

mixt sau privat și care și-au încetat activitatea după această dată sau, după

caz, au devenit prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat, cum

este cazul celei în litigiu.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții Consiliul Local și Primarul Municipiului Timișoara.

În motivarea apelului, pârâții

susțin că imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 112/1995, și că, în

speță, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 potrivit cărora proprietarul are posibilitatea și nu obligativitatea de

a le vinde chiriașilor.

Susțin apelanții că reclamanta este

doar beneficiara dreptului de preemțiune instituit prin dispoziția art. 43

alin. (3) teza a II–a din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care s-ar hotărî să

vândă, cu mențiunea că instanța de judecată nu se poate substitui voinței

juridice a vânzătorului.

Prin decizia civilă nr. 690 din 16

aprilie 2004 Curtea de Apel Timișoara

a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost construit din fondul

unităților bugetare de stat, în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea

nr. 85/1992, locatarul are dreptul de a cere cumpărarea iar, în caz de refuz,

poate solicita instanței obligarea proprietarului, în speță, Primăria

Municipiului Timișoara să o vândă.

Reține instanța de apel și

împrejurarea că în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.112/1995 sau

cele ale Legii nr. 10/2001 invocate de apelanți.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Primarul și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, invocând

incidența art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor pârâții reiterează apărarea în sensul că imobilul în litigiu nu face

obiectul Legii nr. 112/1995 și că, prin dispozițiile art. 43 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 10/2001, nu a fost instituită în sarcina sa obligația de a vinde

un astfel de imobil chiriașului, ci doar posibilitatea de a vinde, caz în care,

instanța de judecată nu se poate substitui voinței sale cu privire la o

asemenea operațiune juridică.

Totodată, pârâții arată că

reclamanta, în calitatea sa de chiriașă, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, este doar beneficiara unui drept de preempțiune și nu a unui drept

de a cere obligarea sa la vânzare.

Analizând

motivele invocate, și care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul dedus judecății

este nefondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. se poate cere casarea unei hotărâri dacă aceasta a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Pentru a exista acest motiv de

casare este necesar să fi fost încălcată sau aplicată greșit legea pe baza

căreia judecătorii fondului au soluționat raportul juridic dedus judecății.

În susținerea acestui motiv de

recurs nu poate fi invocată o altă lege, străină litigiului, care să nu fi fost

reținută de către judecători cu ocazia pronunțării hotărârii recurate, caz în

care nu se poate analiza îndeplinirea cerințelor referitoare la „încălcarea”

sau „aplicarea greșită” impuse de dispoziția legală menționată.

Or, așa cum rezultă din

considerentele sentinței primei instanțe, judecătorii cauzei au reținut că

raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin.

(1) și (29 din Legea nr. 85/1992.

Rezultă cu prisosință din conținutul

considerentelor sentinței judecătoriei dar și ale deciziei recurate că în speța

dedusă judecății judecătorii nu au reținut incidența dispozițiilor Legii nr.

112/1995 ori ale Legii nr. 10/2001.

În această împrejurare, criticile

pârâților cu privire la o greșită aplicare ori încălcarea de către judecătorii

fondului a legilor menționate, care însă nu au fost aplicate în cauza dedusă

judecății, nu pot fi primite.

Analizând hotărârea

recurată prin prisma legii aplicate, anume a Legii nr. 85/1992, Înalta Curte

reține că judecătorii au aplicat-o corect raportului juridic dedus judecății.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (2)

din Legea nr. 85/1992, vor fi vândute la cerere, în condițiile art. 1 din

același act normativ și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (3),

titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie

1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital

de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau,

după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de

stat.

Dispoziția legală

menționată obligă unitățile deținătoare să vândă locuințele care se încadrează

în categoria celor menționate și nu lasă la latitudinea acestora vânzarea, cum

greșit se susține prin recurs, declanșarea procedurii de vânzare cumpărare

urmând să se realizeze la cererea chiriașilor.

Totodată, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992, locuințele

care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților cu capital privat sau

mixt vor fi vândute în condițiile de evaluare, de achitare integrală sau în

rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995.

Trimiterea la dispozițiile Legii nr.

112/1995 din cuprinsul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 vizează exclusiv

aspectele mai sus arătate, anume condițiile de evaluare, modalitățile de plată

a prețului și cazurile de exceptare de la vânzare pentru categoria de locuințe

prevăzute de această dispoziție.

Pentru apartamentul în litigiu, nici

la judecata în fond și nici în recurs, pârâții nu au invocat și nu au probat că

ar face obiectul procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 112/1995, fapt

care este și exclus, dat fiind că acesta a fost construit din fonduri bugetare

și nu private.

Așa fiind, cum apartamentul în

litigiu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispoziția art. 7 alin. (2)

din Legea nr. 85/1995 și cum reclamanta și-a manifestat intenția de a-l

cumpăra, în mod just, instanțele de fond au reținut că refuzul pârâților de a-l

vinde este nejustificat iar recursul declarat de pârâți se dovedește a fi

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 690 din 16 aprilie 2004 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2005.