ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 220/A din 7 martie
2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale, decizie astfel cum a fost rectificată,
s-a respins apelul Primăriei Urziceni împotriva sentinței civile nr. 473/F din
13 august 2004 a Tribunalului Ialomița, conform căreia s-a admis contestația
contestatorilor M.V.L. și M.I.A., s-a anulat dispoziția nr. 275/2004 și s-a
dispus restituirea în natură a imobilului constituit din teren loc de casă de
772 mp și o casă cu 6 încăperi și marchiză, o casă cu 2 camere din cărămidă și
un wc.
În motivarea hotărârii sale,
instanța de apel reține că imobilul a fost preluat în baza procesului verbal
din 7 februarie 1953, deși potrivit Decretului nr. 224/1995 trebuia să existe o
hotărâre de scoatere în vânzare a imobilului în vederea acoperirii creanțelor
datorate de proprietar, iar art. 3 prevedea posibilitatea acoperirii datoriilor
și pe calea urmăririi averii imobiliare a familiei.
S-a mai reținut că mențiunea
efectuării publicațiilor de vânzare nu se regăsește în procesul verbal eliberat
de Judecătoria Urziceni.
S-a apreciat că din moment ce
autoarea contestatorilor mai deține două imobile, aceasta era solvabilă pentru
a-și plăti impozitele.
S-a considerat că posibila neplată a
impozitului s-a datorat unor motive independente de voința proprietarei, din
moment ce aceasta, autoarea contestatorilor, a avut domiciliu forțat în comuna
Manasia, județul Ialomița, ceea ce a făcut aplicabil, în speță a art. 2 alin.
(1) lit. h) a Legii nr. 10/2001 și respectiv a pct. 2.4 din Normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În același timp s-a apreciat că la
momentul preluării imobilului au fost încălcate dispozițiile art. 4 din
Decretul nr. 224/ 1951 potrivit cărora nu se putea sechestra și scoate în
vânzare casa de locuit cu anexele sale, locuită efectiv de debitor și familia
sa.
S-a avut în vedre că sentința nr.
20/52 invocată ca titlu al statului prezintă o serie de modificări și
neconcordanțe cu privire la imobilul urmărit și vicii de proceduri de executare
silite, la evaluări care nu sunt concretizate.
S-a mai reținut că imobilul nu face
parte din domeniul public al statului, nu a făcut obiect de expropriere pentru
cauză de utilitate publică, iar în prezent este închiriat unui medic pentru
liberă practică, potrivit autorizației nr. 379/2002.
Împotriva susnumitei decizii a
declarat recurs Primăria Urziceni care, invocând pct. 8 – 10 (anterior
abrogării acestui ultim punct) din art. 304 C. proc. civ., susține că s-a
interpretat greșit adresa nr. 871009 din 30 decembrie 2004, respectiv s-a
schimbat înțelesul actului, căci din domiciliu s-a ajuns la domiciliu
obligatoriu, situație ce favorizează poziția contestatorilor; totodată
consideră că s-a încălcat legea deoarece a fost respectată toată procedura de
executare silită prevăzută de Decretul nr. 224/1951, de la debutul său și până
la hotărârea care reține debitele constând în neplata impozitelor de către
proprietară, autoarea contestatorilor; iar, în final, consideră că au fost
ignorate actele prezentate în apărare prin care s-a probat că procedura de
executare la care a fost supusă autoarea contestatorilor a fost una reală și
legală.
Deliberând, Înalta Curte va respinge
recursul pentru următoarele rațiuni:
Imobilul a fost preluat de stat prin
hotărâre judecătorească, ca urmare a aplicării Decretul nr. 224/1951, prin
care, pentru realizarea creanțelor statului, a fost urmărit silit.
Numai că s-a ajuns la asemenea
situație în urma unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile
proprietarului nu puteau fi exercitate.
Critica recurentei în sensul că
imobilul nu a fost preluat abuziv, ci în baza unui titlu ca urmare a aplicării
corecte a Decretului nr. 224/1951 nu se susține. Potrivit probelor pertinente
cauzei, se poate reține că, fiind socotită o persoană avută, cu o dotă
imobiliară însemnată, autoarea contestatorilor nu a putut să-și exercite
drepturile de proprietar în situația în care aceasta și-a restrâns spațiul
folosit, până la a se retrage din Urziceni în comuna Manasia încă din anul
1952, închiriindu-și proprietățile din oraș unor unități locale.
Or, statul putea să se îndrepte
asupra deținătorilor chiriași ai proprietății din Urziceni, căci proprietara
era în afara acestei localități. De altfel, proprietățile sale au fost urmărite
silit prin proceduri ce au ignorat domiciliul său din comună (a se vedea și
adresa de la filele 115 apel), comună în care aceasta a locuit, astfel cum se
indică de către instituțiile de evidență, conform adresei de la fila 99 fond.
Or, vicierea procedurilor, cum bine
s-a reținut în apel, a determinat vicii serioase în urmărirea silită
imobiliară, ceea ce face ca titlul invocat să nu poată fi validat din moment ce
încalcă actul normativ al vremii, Decretul nr. 224/1951.
De aceea, fiind atât în condiția
prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. d), dar și 1 din Legea nr. 10/2001, aceste
texte au fost corect aplicate, în raport de probele pertinente, interpretate
conform legii și în raport de care se poate statua asupra caracterului abuziv
al preluării de către stat.
De
aceea, măsurile dispuse sunt potrivit legii, nesubzistând nici una din
condițiile invocate în recurs de art. 304 C. proc. civ.
Drept consecință, se va respinge
recursul.
Potrivit art. 274 C. proc. civ. se
vor acorda cheltuielile de judecată efectuate de la 5 iulie 2005, respectiv de
la data formulării recursului, căci în apel acestea au fost deja acordate
intimaților-contestatori.
În acest sens, se va dispune asupra
cheltuielilor în lei noi, RON, cheltuieli demonstrate în recurs, potrivit
dovezilor de la fila 49, și anume: onorariu de avocat 370 lei, costul a două
bilete de tren de câte 6,66 lei și a două bilete auto de câte 1,10 lei fiecare
ca și 3,28 lei, conform chitanței ce reprezintă prestări servicii xerox,
respectiv un total de 388,80 lei RON cuvenit intimaților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul
declarat de Primăria Urziceni împotriva deciziei civile nr. 220/A din 7 martie
2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru
cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Obligă pe recurenta de mai sus să
plătească intimaților M.V.L. și M.I.A., suma de 388,80 Ron, cu titlu de
cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2006.