ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 220/A din 7 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizie astfel cum a fost rectificată, s-a respins apelul Primăriei Urziceni împotriva sentinței civile nr. 473/F din 13 august 2004 a Tribunalului Ialomița, conform căreia s-a admis contestația contestatorilor M.V.L. și M.I.A., s-a anulat dispoziția nr. 275/2004 și s-a dispus restituirea în natură a imobilului constituit din teren loc de casă de 772 mp și o casă cu 6 încăperi și marchiză, o casă cu 2 camere din cărămidă și un wc.

În motivarea hotărârii sale, instanța de apel reține că imobilul a fost preluat în baza procesului verbal din 7 februarie 1953, deși potrivit Decretului nr. 224/1995 trebuia să existe o hotărâre de scoatere în vânzare a imobilului în vederea acoperirii creanțelor datorate de proprietar, iar art. 3 prevedea posibilitatea acoperirii datoriilor și pe calea urmăririi averii imobiliare a familiei. S-a mai reținut că mențiunea efectuării publicațiilor de vânzare nu se regăsește în procesul verbal eliberat de Judecătoria Urziceni. S-a apreciat că din moment ce autoarea contestatorilor mai deține două imobile, aceasta era solvabilă pentru a-și plăti impozitele.

S-a considerat că posibila neplată a impozitului s-a datorat unor motive independente de voința proprietarei, din moment ce aceasta, autoarea contestatorilor, a avut domiciliu forțat în comuna Manasia, județul Ialomița, ceea ce a făcut aplicabil, în speță a art. 2 alin. (1) lit. h) a Legii nr. 10/2001 și respectiv a pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. În același timp s-a apreciat că la momentul preluării imobilului au fost încălcate dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 224/ 1951 potrivit cărora nu se putea sechestra și scoate în vânzare casa de locuit cu anexele sale, locuită efectiv de debitor și familia sa. S-a avut în vedre că sentința nr. 20/52 invocată ca titlu al statului prezintă o serie de modificări și neconcordanțe cu privire la imobilul urmărit și vicii de proceduri de executare silite, la evaluări care nu sunt concretizate.

S-a mai reținut că imobilul nu face parte din domeniul public al statului, nu a făcut obiect de expropriere pentru cauză de utilitate publică, iar în prezent este închiriat unui medic pentru liberă practică, potrivit autorizației nr. 379/2002. Împotriva susnumitei decizii a declarat recurs Primăria Urziceni care, invocând pct. 8 – 10 (anterior abrogării acestui ultim punct) din art. 304 C. proc.

civ., susține că s-a interpretat greșit adresa nr. 871009 din 30 decembrie 2004, respectiv s-a schimbat înțelesul actului, căci din domiciliu s-a ajuns la domiciliu obligatoriu, situație ce favorizează poziția contestatorilor; totodată consideră că s-a încălcat legea deoarece a fost respectată toată procedura de executare silită prevăzută de Decretul nr. 224/1951, de la debutul său și până la hotărârea care reține debitele constând în neplata impozitelor de către proprietară, autoarea contestatorilor; iar, în final, consideră că au fost ignorate actele prezentate în apărare prin care s-a probat că procedura de executare la care a fost supusă autoarea contestatorilor a fost una reală și legală.

Deliberând, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele rațiuni: Imobilul a fost preluat de stat prin hotărâre judecătorească, ca urmare a aplicării Decretul nr. 224/1951, prin care, pentru realizarea creanțelor statului, a fost urmărit silit. Numai că s-a ajuns la asemenea situație în urma unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate. Critica recurentei în sensul că imobilul nu a fost preluat abuziv, ci în baza unui titlu ca urmare a aplicării corecte a Decretului nr. 224/1951 nu se susține. Potrivit probelor pertinente cauzei, se poate reține că, fiind socotită o persoană avută, cu o dotă imobiliară însemnată, autoarea contestatorilor nu a putut să-și exercite drepturile de proprietar în situația în care aceasta și-a restrâns spațiul folosit, până la a se retrage din Urziceni în comuna Manasia încă din anul 1952, închiriindu-și proprietățile din oraș unor unități locale.

Or, statul putea să se îndrepte asupra deținătorilor chiriași ai proprietății din Urziceni, căci proprietara era în afara acestei localități. De altfel, proprietățile sale au fost urmărite silit prin proceduri ce au ignorat domiciliul său din comună (a se vedea și adresa de la filele 115 apel), comună în care aceasta a locuit, astfel cum se indică de către instituțiile de evidență, conform adresei de la fila 99 fond. Or, vicierea procedurilor, cum bine s-a reținut în apel, a determinat vicii serioase în urmărirea silită imobiliară, ceea ce face ca titlul invocat să nu poată fi validat din moment ce încalcă actul normativ al vremii, Decretul nr. 224/1951. De aceea, fiind atât în condiția prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. d), dar și 1 din Legea nr. 10/2001, aceste texte au fost corect aplicate, în raport de probele pertinente, interpretate conform legii și în raport de care se poate statua asupra caracterului abuziv al preluării de către stat.

De aceea, măsurile dispuse sunt potrivit legii, nesubzistând nici una din condițiile invocate în recurs de art. 304 C. proc. civ. Drept consecință, se va respinge recursul. Potrivit art. 274 C. proc. civ. se vor acorda cheltuielile de judecată efectuate de la 5 iulie 2005, respectiv de la data formulării recursului, căci în apel acestea au fost deja acordate intimaților-contestatori. În acest sens, se va dispune asupra cheltuielilor în lei noi, RON, cheltuieli demonstrate în recurs, potrivit dovezilor de la fila 49, și anume: onorariu de avocat 370 lei, costul a două bilete de tren de câte 6,66 lei și a două bilete auto de câte 1,10 lei fiecare ca și 3,28 lei, conform chitanței ce reprezintă prestări servicii xerox, respectiv un total de 388,80 lei RON cuvenit intimaților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Primăria Urziceni împotriva deciziei civile nr. 220/A din 7 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenta de mai sus să plătească intimaților M.V.L. și M.I.A., suma de 388,80 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2006.