ÎCCJ, Decizia nr. 245/2005

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

134/F din 23 mai 2003, Tribunalul Ialomița a condamnat pe inculpatul S.M., la

13 ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani, a drepturilor prevăzute în

art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută

de art. 197 alin. (2) C. pen.

Inculpatul a fost obligat să

plătească părții civile, minora S.E.L., reprezentată de părinții săi, S.D. și

Ș.S., suma de 100.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

S-a reținut că inculpatul

S.M., pe parcursul mai multor ani, a întreținut repetate raporturi sexuale,

prin constrângere, cu nepoata sa S.E.L., înainte ca aceasta să fi împlinit

vârsta de 15 ani, în următoarele împrejurări:

În preajma sărbătorilor

Crăciunului din anul 1996, când minora S.E.L. avea vârsta de 9 ani, inculpatul

a venit în vizită la familia fratelui său, S.D., care locuia atunci în

municipiul Mangalia.

După ce a consumat băuturi

alcoolice împreună cu fratele său, inculpatul S.M. s-a culcat în una din cele

două camere ale apartamentului, în patul în care dormeau nepoatele sale S.E.L.

și S.R.V. Peste noapte, inculpatul a dezbrăcat pe minora S.E.L., în vârstă de

numai 9 ani, întreținând cu ea raport sexual, prin constrângere, după care a

amenințat-o să nu spună nimănui cele întâmplate.

Cu ocazia vizitelor ce le-a

făcut ulterior fratelui său, la Mangalia, iar începând din anul 1999, în satul

Butoiu, din comuna Sfântu Gheorghe, județul Ialomița, unde acesta s-a mutat,

inculpatul S.M. a continuat să întrețină raporturi sexuale cu nepoata sa,

S.E.L., tot prin constrângere, până în decembrie 2002.

Împotriva sentinței,

inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia

penală nr. 548 din 17 septembrie 2003, a Curții de Apel București, secția I

penală.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1760 din 31 martie 2004, a admis

recursul declarat de inculpat și, casând decizia pronunțată în apel, precum și

sentința, a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de

viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.

S-a motivat că din probele

administrate în cauză nu rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârșit

faptele de viol ce i s-au imputat de nepoata sa S.E.L.

Prin considerentele

deciziei, s-a subliniat că părinții celor două minore au declarat că nu au fost

cazuri în care inculpatul să fi dormit în același pat cu acestea, iar M.S.,

S.C. și S.G., frați cu minorele, au precizat că, atunci când îi vizita, unchiul

lor S.M. dormea în același pat cu M.S., iar surorile lor au manifestat dorința

de a-și părăsi tatăl, pentru a pleca la mamă.

În fine, făcându-se referire

la declarațiile date de D.M.G. și T.C., colege de clasă cu minora S.E.L., precum

și la declarația dirigintei clasei G.C.V., s-a apreciat că relatările lor,

bazate doar pe ceea ce li s-a povestit de către partea vătămată, nu pot

convinge că fapta imputată de aceasta inculpatului ar fi reală.

Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs

în anulare împotriva acestei din urmă decizii, susținând că adoptarea soluției

de achitare pentru infracțiunea de viol este consecința unei erori grave de

fapt, precum și că instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la

acțiunea civilă exercitată de partea vătămată S.E.L.

În motivarea recursului în

anulare, s-a subliniat că instanța de recurs, prin exagerarea importanței unor

împrejurări de fapt nesemnificative, precum și prin omisiunea de a lua în

considerare anumite elemente probatorii esențiale, a ajuns în mod eronat la

concluzia că fapta de viol reclamată de minora S.E.L., nu ar exista.

În acest sens, s-a învederat

că împrejurarea că părinții și frații părții vătămate nu au confirmat susținerile

acesteia, nu pot avea relevanța ce li s-a atribuit de instanța de recurs, cât

timp au existat condiții pentru ca inculpatul să poată comite abuzul sexual,

mai ales că el însuși a recunoscut că a rămas de mai multe ori, numai cu cele

două nepoate, în casa fratelui său, iar precizările făcute de partea vătămată

și de sora ei, S.R.V., se coroborează între ele și se referă la împrejurări al

căror caracter verosimil nu poate fi contestat.

S-a mai arătat că nu s-a dat

semnificația cuvenită declarațiilor martorei G.C.V., diriginta clasei în care

era elevă partea vătămată, cu privire la împrejurările în care aceasta i-a

adresat scrisorile ce conțineau dezvăluiri ale abuzurilor din partea unchiului.

În fine, s-a subliniat că nu

s-a ținut seama în suficientă măsură de relatările martorelor D.M.G. și T.C.,

colege de clasă cu partea vătămată, și nici de împrejurarea că inculpatul nu a

întemeiat o familie până la vârsta de 34 ani, iar atunci când a fost supus

testului poligraf, s-au constatat note specifice comportamentului simulat.

Conchizându-se, s-a cerut că

se constate că probatoriul administrat confirmă că inculpatul a săvârșit

infracțiunea de viol, pentru care a fost condamnat în primă instanță.

S-a mai susținut că instanța

de recurs a încălcat și dispozițiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen.,

deoarece, dispunând achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., nu s-a conformat obligației de a se

pronunța asupra acțiunii civile formulate de partea vătămată.

În concluzie, s-a cerut

casarea deciziei instanței de recurs și menținerea hotărârilor pronunțate în

primă instanță și în apel.

Recursul în anulare este

fondat, în sensul celor ce urmează:

Printre regulile de bază ale

procesului penal, o deosebită semnificație are rolul activ pe care instanțele

de judecată sunt obligate să-l aibă, potrivit art. 4 C. proc. pen., pe întregul

parcurs al procesului penal.

Numai prin respectarea

riguroasă a acestui principiu, instanțele de judecată se pot conforma cerinței

imperative, formulate prin art. 63 alin. (2) C. proc. pen., de a aprecia

fiecare probă în parte, în urma examinării în ansamblu a tuturor probelor

administrate într-o cauză.

Doar în raport cu examinarea

de ansamblu a întregului material probator, instanța de judecată poate da o

justă apreciere fiecărei probe administrate și să facă toate conexiunile

necesare aflării adevărului, cu privire la faptele și împrejurările cauzei, în

sensul obligativității instituite prin art. 3 C. proc. pen.

Pentru realizarea acestor cerințe,

esențiale în desfășurarea procesului penal, se impune ca împrejurările la care

se referă fiecare dintre mijloacele de probă, enumerate în art. 64 alin. (1) C.

proc. pen., să fie concretizate și fixate în timp, pentru a putea fi verificate

în cadrul conexiunilor ce trebuie făcute în cadrul operațiunii complexe de

apreciere a probelor pe baza examinării în interdependența lor firească.

Or, este de observat că în

legătură cu actele concrete de constrângere ce a susținut că au fost exercitate

asupra sa de inculpatul S.M., timp de aproximativ 6 ani, partea vătămată S.E.L.

nu a făcut nici o precizare cu privire la data când au fost comise acele acte

și la locul unde se aflau ceilalți membri ai familiei.

Este adevărat că S.R.V.,

sora mai mică a părții vătămate, a declarat că, dormind în același pat cu

aceasta, a asistat la actele sexuale, comise prin constrângere de unchiul lor,

asupra surorii sale.

De asemenea, martorele

D.M.G. și T.C., colege de clasă cu partea vătămată, precum și G.C.V., diriginte

al clasei, au declarat că minora S.E.L. le-a destăinuit către sfârșitul anului

2002, că a fost constrânsă sexual de unchiul ei S.M.

În raport cu declarațiile

menționate și cu constatarea din raportul de expertiză medico-legală, făcută în

sensul că, la data de 9 ianuarie 2003, minora S.E.L. prezenta o deflorare

veche, cicatrizată, se impunea să se verifice susținerile acesteia din urmă

privind constrângerile la care a fost supusă de unchiul său S.M., ținându-se

seama de caracterul verosimil al situațiilor pe care le-a prezentat.

Dar, în condițiile în care

inculpatul S.M. a negat chiar și faptul că ar fi dormit vreodată în același pat

cu nepoata sa, S.E.L., iar părinții minorei și frații ei, M.S., S.C. și S.G. au

declarat că, atunci când i-a vizitat, inculpatul a dormit în același pat cu

nepotul său, M.S., iar nu cu cele două nepoate, se impune să se efectueze

confruntări între cele două minore și ceilalți membri ai familiei, pentru a se

stabili la ce date și în ce împrejurări a dormit inculpatul în același pat cu

acestea.

Tot astfel, ținându-se seama

că minora S.E.L. a afirmat, prin două scrisori pe care le-a adresat dirigintei

clasei, că a fost supusă și de tatăl și frații săi, la acte de natura celor ce

a susținut că le-a comis inculpatul, era necesar să i se ceară explicații în

această privință și să delimiteze ceea ce a făcut fiecare din cei care au

agresat-o.

Astfel de explicații erau

utile, și pentru că martorii M.M.T. și C.G., locuitori din aceeași comună, nu

au auzit ca inculpatul să fi comis fapte de natura celor la care s-a referit

partea vătămată, iar frații ei, M.S. și S.C. au declarat că, atunci când

locuiau în Mangalia, aceasta a lipsit uneori de acasă.

Față de cele arătate

rezultă, deci, că urmărirea penală nu este completă, precum și că, în raport cu

natura cauzei și complexitatea verificărilor și a confruntărilor ce este

necesar a fi făcute, pentru aflarea adevărului, completarea acesteia nu s-ar

putea asigura în fața instanței, decât cu mare întârziere.

Așa fiind, se constată că

s-a făcut o greșită aplicare a legii cu privire la administrarea și aprecierea

probelor, în vederea aflării adevărului, iar ca urmare nu s-a putut asigura

evitarea comiterii unei erori grave de fapt, cu privire la împrejurarea dacă

inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii imputate, astfel că toate

cele trei hotărâri pronunțate în cauză sunt supuse cazurilor de casare

prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

și pct. 18 C.

proc. pen.

În consecință, în

conformitate cu art. 414

1

alin. (1), cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. c) alin. Ultim, raportat la art. 333 C. proc. pen., urmează a se

admite recursul în anulare, a se casa toate hotărârile pronunțate în cauză și a

se dispune restituirea dosarului, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița,

pentru completarea urmăririi penale prin efectuarea de confruntări, cu privire

la aspectele relevate de minora S.E.L., între această minoră. cu părinții săi

S.D. și Ș.S., cu frații ei M.S., S.C., S.G. și cu profesoara diriginte, G.C.V.,

precum și între minora S.R.V. și aceleași persoane.

Totodată, ca urmare a

confruntărilor menționate, necesare pentru aprofundarea împrejurărilor utile

aflării adevărului, se impune a se aprecia în ce măsură asemenea confruntări ar

trebui efectuate și între inculpat, cu alte persoane, precum și asupra

încadrării juridice susceptibile a se da faptelor ce ar putea fi reținute.

De asemenea, se constată că,

indiferent ce soluția ar pronunța, instanța are obligația să examineze și

acțiunea civilă exercitată, în cauză, alături de cea penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Casează sentința penală nr.

134 din 23 mai 2003, a Tribunalului Ialomița, decizia penală nr. 548 din 17

septembrie 2003, a Curții de Apel București, secția I penală și decizia nr.

1760 din 31 martie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

privind pe inculpatul S.M.

În baza art. 333 C. proc.

pen., restituie cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, pentru

completarea urmăririi penale.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2005.