ÎCCJ, Decizia nr. 245/2005

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 134/F din 23 mai 2003, Tribunalul Ialomița a condamnat pe inculpatul S.M., la 13 ani închisoare și interzicerea timp de 6 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (2) C. pen. Inculpatul a fost obligat să plătească părții civile, minora S.E.L., reprezentată de părinții săi, S.D. și Ș.S., suma de 100.000.000 lei, cu titlu de daune morale. S-a reținut că inculpatul S.M., pe parcursul mai multor ani, a întreținut repetate raporturi sexuale, prin constrângere, cu nepoata sa S.E.L., înainte ca aceasta să fi împlinit vârsta de 15 ani, în următoarele împrejurări: În preajma sărbătorilor Crăciunului din anul 1996, când minora S.E.L.

avea vârsta de 9 ani, inculpatul a venit în vizită la familia fratelui său, S.D., care locuia atunci în municipiul Mangalia. După ce a consumat băuturi alcoolice împreună cu fratele său, inculpatul S.M. s-a culcat în una din cele două camere ale apartamentului, în patul în care dormeau nepoatele sale S.E.L. și S.R.V. Peste noapte, inculpatul a dezbrăcat pe minora S.E.L., în vârstă de numai 9 ani, întreținând cu ea raport sexual, prin constrângere, după care a amenințat-o să nu spună nimănui cele întâmplate. Cu ocazia vizitelor ce le-a făcut ulterior fratelui său, la Mangalia, iar începând din anul 1999, în satul Butoiu, din comuna Sfântu Gheorghe, județul Ialomița, unde acesta s-a mutat, inculpatul S.M.

a continuat să întrețină raporturi sexuale cu nepoata sa, S.E.L., tot prin constrângere, până în decembrie 2002. Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 548 din 17 septembrie 2003, a Curții de Apel București, secția I penală. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1760 din 31 martie 2004, a admis recursul declarat de inculpat și, casând decizia pronunțată în apel, precum și sentința, a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a motivat că din probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârșit faptele de viol ce i s-au imputat de nepoata sa S.E.L. Prin considerentele deciziei, s-a subliniat că părinții celor două minore au declarat că nu au fost cazuri în care inculpatul să fi dormit în același pat cu acestea, iar M.S., S.C. și S.G., frați cu minorele, au precizat că, atunci când îi vizita, unchiul lor S.M. dormea în același pat cu M.S., iar surorile lor au manifestat dorința de a-și părăsi tatăl, pentru a pleca la mamă. În fine, făcându-se referire la declarațiile date de D.M.G. și T.C., colege de clasă cu minora S.E.L., precum și la declarația dirigintei clasei G.C.V., s-a apreciat că relatările lor, bazate doar pe ceea ce li s-a povestit de către partea vătămată, nu pot convinge că fapta imputată de aceasta inculpatului ar fi reală.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestei din urmă decizii, susținând că adoptarea soluției de achitare pentru infracțiunea de viol este consecința unei erori grave de fapt, precum și că instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la acțiunea civilă exercitată de partea vătămată S.E.L. În motivarea recursului în anulare, s-a subliniat că instanța de recurs, prin exagerarea importanței unor împrejurări de fapt nesemnificative, precum și prin omisiunea de a lua în considerare anumite elemente probatorii esențiale, a ajuns în mod eronat la concluzia că fapta de viol reclamată de minora S.E.L., nu ar exista.

În acest sens, s-a învederat că împrejurarea că părinții și frații părții vătămate nu au confirmat susținerile acesteia, nu pot avea relevanța ce li s-a atribuit de instanța de recurs, cât timp au existat condiții pentru ca inculpatul să poată comite abuzul sexual, mai ales că el însuși a recunoscut că a rămas de mai multe ori, numai cu cele două nepoate, în casa fratelui său, iar precizările făcute de partea vătămată și de sora ei, S.R.V., se coroborează între ele și se referă la împrejurări al căror caracter verosimil nu poate fi contestat. S-a mai arătat că nu s-a dat semnificația cuvenită declarațiilor martorei G.C.V., diriginta clasei în care era elevă partea vătămată, cu privire la împrejurările în care aceasta i-a adresat scrisorile ce conțineau dezvăluiri ale abuzurilor din partea unchiului.

În fine, s-a subliniat că nu s-a ținut seama în suficientă măsură de relatările martorelor D.M.G. și T.C., colege de clasă cu partea vătămată, și nici de împrejurarea că inculpatul nu a întemeiat o familie până la vârsta de 34 ani, iar atunci când a fost supus testului poligraf, s-au constatat note specifice comportamentului simulat. Conchizându-se, s-a cerut că se constate că probatoriul administrat confirmă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de viol, pentru care a fost condamnat în primă instanță. S-a mai susținut că instanța de recurs a încălcat și dispozițiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen., deoarece, dispunând achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., nu s-a conformat obligației de a se pronunța asupra acțiunii civile formulate de partea vătămată. În concluzie, s-a cerut casarea deciziei instanței de recurs și menținerea hotărârilor pronunțate în primă instanță și în apel. Recursul în anulare este fondat, în sensul celor ce urmează: Printre regulile de bază ale procesului penal, o deosebită semnificație are rolul activ pe care instanțele de judecată sunt obligate să-l aibă, potrivit art. 4 C. proc. pen., pe întregul parcurs al procesului penal. Numai prin respectarea riguroasă a acestui principiu, instanțele de judecată se pot conforma cerinței imperative, formulate prin art. 63 alin. (2) C. proc. pen., de a aprecia fiecare probă în parte, în urma examinării în ansamblu a tuturor probelor administrate într-o cauză.

Doar în raport cu examinarea de ansamblu a întregului material probator, instanța de judecată poate da o justă apreciere fiecărei probe administrate și să facă toate conexiunile necesare aflării adevărului, cu privire la faptele și împrejurările cauzei, în sensul obligativității instituite prin art. 3 C. proc. pen. Pentru realizarea acestor cerințe, esențiale în desfășurarea procesului penal, se impune ca împrejurările la care se referă fiecare dintre mijloacele de probă, enumerate în art. 64 alin. (1) C. proc. pen., să fie concretizate și fixate în timp, pentru a putea fi verificate în cadrul conexiunilor ce trebuie făcute în cadrul operațiunii complexe de apreciere a probelor pe baza examinării în interdependența lor firească.

Or, este de observat că în legătură cu actele concrete de constrângere ce a susținut că au fost exercitate asupra sa de inculpatul S.M., timp de aproximativ 6 ani, partea vătămată S.E.L. nu a făcut nici o precizare cu privire la data când au fost comise acele acte și la locul unde se aflau ceilalți membri ai familiei. Este adevărat că S.R.V., sora mai mică a părții vătămate, a declarat că, dormind în același pat cu aceasta, a asistat la actele sexuale, comise prin constrângere de unchiul lor, asupra surorii sale. De asemenea, martorele D.M.G. și T.C., colege de clasă cu partea vătămată, precum și G.C.V., diriginte al clasei, au declarat că minora S.E.L. le-a destăinuit către sfârșitul anului 2002, că a fost constrânsă sexual de unchiul ei S.M.

În raport cu declarațiile menționate și cu constatarea din raportul de expertiză medico-legală, făcută în sensul că, la data de 9 ianuarie 2003, minora S.E.L. prezenta o deflorare veche, cicatrizată, se impunea să se verifice susținerile acesteia din urmă privind constrângerile la care a fost supusă de unchiul său S.M., ținându-se seama de caracterul verosimil al situațiilor pe care le-a prezentat. Dar, în condițiile în care inculpatul S.M. a negat chiar și faptul că ar fi dormit vreodată în același pat cu nepoata sa, S.E.L., iar părinții minorei și frații ei, M.S., S.C. și S.G. au declarat că, atunci când i-a vizitat, inculpatul a dormit în același pat cu nepotul său, M.S., iar nu cu cele două nepoate, se impune să se efectueze confruntări între cele două minore și ceilalți membri ai familiei, pentru a se stabili la ce date și în ce împrejurări a dormit inculpatul în același pat cu acestea.

Tot astfel, ținându-se seama că minora S.E.L. a afirmat, prin două scrisori pe care le-a adresat dirigintei clasei, că a fost supusă și de tatăl și frații săi, la acte de natura celor ce a susținut că le-a comis inculpatul, era necesar să i se ceară explicații în această privință și să delimiteze ceea ce a făcut fiecare din cei care au agresat-o. Astfel de explicații erau utile, și pentru că martorii M.M.T. și C.G., locuitori din aceeași comună, nu au auzit ca inculpatul să fi comis fapte de natura celor la care s-a referit partea vătămată, iar frații ei, M.S. și S.C. au declarat că, atunci când locuiau în Mangalia, aceasta a lipsit uneori de acasă. Față de cele arătate rezultă, deci, că urmărirea penală nu este completă, precum și că, în raport cu natura cauzei și complexitatea verificărilor și a confruntărilor ce este necesar a fi făcute, pentru aflarea adevărului, completarea acesteia nu s-ar putea asigura în fața instanței, decât cu mare întârziere.

Așa fiind, se constată că s-a făcut o greșită aplicare a legii cu privire la administrarea și aprecierea probelor, în vederea aflării adevărului, iar ca urmare nu s-a putut asigura evitarea comiterii unei erori grave de fapt, cu privire la împrejurarea dacă inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii imputate, astfel că toate cele trei hotărâri pronunțate în cauză sunt supuse cazurilor de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 și pct. 18 C. proc. pen. În consecință, în conformitate cu art. 414 1 alin. (1), cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. c) alin. Ultim, raportat la art. 333 C. proc. pen., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa toate hotărârile pronunțate în cauză și a se dispune restituirea dosarului, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, pentru completarea urmăririi penale prin efectuarea de confruntări, cu privire la aspectele relevate de minora S.E.L., între această minoră.

cu părinții săi S.D. și Ș.S., cu frații ei M.S., S.C., S.G. și cu profesoara diriginte, G.C.V., precum și între minora S.R.V. și aceleași persoane. Totodată, ca urmare a confruntărilor menționate, necesare pentru aprofundarea împrejurărilor utile aflării adevărului, se impune a se aprecia în ce măsură asemenea confruntări ar trebui efectuate și între inculpat, cu alte persoane, precum și asupra încadrării juridice susceptibile a se da faptelor ce ar putea fi reținute. De asemenea, se constată că, indiferent ce soluția ar pronunța, instanța are obligația să examineze și acțiunea civilă exercitată, în cauză, alături de cea penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează sentința penală nr. 134 din 23 mai 2003, a Tribunalului Ialomița, decizia penală nr. 548 din 17 septembrie 2003, a Curții de Apel București, secția I penală și decizia nr. 1760 din 31 martie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpatul S.M. În baza art. 333 C. proc. pen., restituie cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, pentru completarea urmăririi penale. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2005.