ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3552/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3552/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin Sentința penală nr. 319 din 5 octombrie 2010, a

Tribunalului Dâmbovița, inculpatul P.D.S.

a

fost condamnat la :

- 5 (cinci) ani închisoare și 5 ani interzicere a drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e)

C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii

de viol, prev. de art. 197 alin. (1), (3), cu aplic. art. 41-42 C. pen.

S-au aplicat disp. art. 71-64 lit. a) teza a II-a și lit. b)

C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În soluționarea laturii civile a cauzei, inculpatul P.D.S. a

fost obligat, în baza art. 14 și art. 346 rap. la art. 17 alin. (1)

C. proc. pen., la plata sumei de 20.000 lei cu

titlu de daune morale, către partea vătămată și civilă S.E.F.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Inculpatul P.D.S. a

întreținut relații de concubinaj pe

o perioadă de aproximativ cinci ani

cu numita S.M.,

mama victimei, cei doi

locuind împreună în apartamentul acesteia din

Târgoviște, aceasta având o fiică minoră dintr-o relație anterioară.

La data de 23 februarie 2008, pe fondul consumului de băuturi

alcoolice, după ce mama victimei, numita

S.M. a plecat

din locuință împreună cu martorul M.M., inculpatul a

întreținut raport sexual normal cu minora S.E.F., în

vârstă de 13 ani, prin constrângere morală, afirmând însă că aceasta

a

fost de acord.

Fiind audiată, partea vătămată S.E.F. a

recunoscut că a locuit împreună cu mama sa și cu

inculpatul încă de

la o vârstă foarte

fragedă, că nu îl cunoaște pe tatăl său natural și l-a

considerat pe inculpat ca fiind adevăratul său

tată, precizând că o

perioadă de

timp a locuit la bunica, că nu mai frecventează cursurile școlare, având numai

două clase primare, și că nu are frați.

Minora a mai relatat că relațiile sexuale pe care Ie-a

întreținut

cu inculpatul au început,

inițial, ca o joacă, la inițiativa acestuia, când

mama sa era plecată

împreună cu martorul M.M. la un

magazin din

zonă, și, tot în joacă, inculpatul a dezbrăcat-o, că nu a

refuzat întreținerea actului sexual și că nu i-a

mărturisit mamei sale

cele

întâmplate ci numai după ce a fost examinată medical când s-a

descoperit

fapta inculpatului.

Inculpatul a recunoscut că a întreținut un raport sexual cu

minora dar nu la data când se reține în

rechizitoriu, ci cu mult timp în

urmă, că, pe parcursul conviețuirii cu

concubina și fiica acesteia a

avut o relație

de prietenie cu minora iar la momentul când a întreținut

raportul sexual cu aceasta nu consumase băuturi

alcoolice.

Astfel instanța a reținut

că fapta inculpatului, constând în aceea

că a întreținut relații sexuale cu minora în vârstă de numai 13 ani,

prin

constrângere și profitând de

împrejurarea că, datorită vârstei și

handicapului, aceasta nu se putea

apăra și nici nu putea să-și exprime voința, nedându-și seama de ceea ce i se

întâmplă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, în

modalitatea prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen.

Totodată, se arată că

inculpatul a săvârșit fapta în modalitatea prev. de art. 41 alin. (2) C. pen.,

respectiv în mod repetat și în baza

aceleiași rezoluții infracționale.

La individualizarea pedepsei

instanța de fond a ținut seama de urmările produse asupra psihicului și

dezvoltării psihice a minorei, de

conduita inculpatului, care, deși avea

obligația morală de a

supraveghea educația

acesteia, a profitat de handicapul , precum și

de atitudinea sinceră a acestuia, care a recunoscut și regretat fapta

comisă

și a apreciat că aceste aspecte constituie circumstanțe atenuante, încât, pe

cale de consecință a stabilit pedeapsa sub minimul prevăzut de lege, cu

executare efectivă, interzicându-i

drepturile

prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata

executării

pedepsei principale.

In latura civilă s-a

reținut că mama minorei, în calitate de

reprezentant legal a acesteia, nu a formulat pretenții civile față de

inculpat dar, potrivit art. 17 alin. (1) C. proc.

pen., Tribunalul, din

oficiu, a

apreciat că minora a fost prejudiciată moral pentru faptul că a

fost constrânsă să-și înceapă viața sexuală la o

vârstă fragedă, de

concubinul mamei sale, obligându-l pe acesta la plata

daunelor

morale într-un cuantum

corespunzător, care să-i asigure o dezvoltare

cât de cât normală.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița și inculpatul P.D.S.

Critica parchetului a vizat nelegalitatea pedepsei aplicate,

întrucât cuantumul acesteia se situează sub limita minimă, deși -

formal procedural - nu au fost reținute

circumstanțe atenuante,

solicitându-se

admiterea apelului, desființarea sentinței și aplicarea

unei pedepse în raport de gradul cu pericol

social al faptei pentru

realizarea

scopului sancțiunii penale prevăzut de art. 52 C. pen.

Inculpatul apelant nu și-a motivat în scris calea de atac

exercitată și deși legal citat nu s-a prezentat în instanță pentru

susținerea orală a apelului și pentru a i se lua

declarație cu privire la

fapta de

care este acuzat, iar apărătorul desemnat din oficiu a criticat

hotărârea

pentru netemeinicie, susținând că nu s-a dat eficiență

conduitei procesuale de recunoaștere a faptei și acceptul inculpatului

la plata daunelor morale, solicitând reducerea pedepsei sub minimul

special prevăzut de lege și schimbarea modalității

de executare în

sensul aplicării disp. art. 86 C. pen.

Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, prin decizia penală nr. 44

din 21 martie 2011, a

admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul

Dâmbovița și de inculpatul P.D.S.,

a desființat sentința

penală apelată, în parte, numai cu privire la

latura penală și rejudecând :

A reținut, la încadrarea

juridică a infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1), (3), cu aplic. art. 41 alin.

(2) C. pen. săvârșită de inculpatul

P.D.S.,

circumstanțele atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c)

rap. la art. 76

lit. a) C. pen., și a menținut pedeapsa de 5 ani închisoare.

A redus, totodată, pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e)

C. pen. de la 5 la 3 ani.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a dispus ca suma de 200

lei reprezentând onorariu pentru apărătorul desemnat din oficiu, să fie plătită

din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a decide astfel,

Curtea de Apel a reținut că:

Fapta comisă de inculpat

este o faptă gravă, fiind o infracțiune

privitoare la viața sexuală,

asupra unei minore care nu împlinise

vârsta

de 15 ani și inculpatul profitând de lipsa concubinei sale și de

handicapul

minorei, prin constrângere morală a determinat-o să

accepte să întrețină relații sexuale, legiuitorul sancționând fapta cu

pedepse severe, tocmai pentru a evidenția gradul de pericol social

ridicat, însă la individualizarea pedepsei

trebuie să se țină seama și

de

persoana inculpatului, de conduita procesuală a acestuia și de

urmările produse. Inculpatul în mod constant a

recunoscut săvârșirea faptei, partea vătămate a declarat că inculpatul nu a

exercitat violențe

asupra sa, că a avut o atitudine protectoare și a

manifestat o

oarecare afecțiune paternă la

acțiunile agresive ale mamei sale, așa

cum

s-a reținut și în referatul de evaluare al Serviciului de Probațiune

de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița, filele 47- 52, aspecte care, deși au fost avute în

vedere de instanța de fond, la individualizarea pedepsei, nu au fost reținute

în mod formal / procedural prin indicarea explicită a textelor de lege

corespunzătore [art. 74 alin. (1)

lit. a)

și c) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.] ca circumstanțe

atenuante

judiciare.

Curtea a mai considerat

că durata de 5 ani stabilită pentru

pedepsele complementare este excesiv

de mare, fiind egală cu

pedeapsa

principală, apreciind că aceasta trebuie redusă.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei în regim

privativ de libertate, s-a arătat că aceasta a fost bine stabilită de

instanța de fond, întrucât scopul sancțiunii

penale, de constrângere,

prevenție și reeducare, înscris sub art. 52 C.

pen. nu s-ar putea realiza prin suspendarea sub supraveghere a executării, cum

a

solicitat inculpatul, deoarece pedeapsa

ar fi lipsită de eficiență și

inculpatul

nu ar conștientiza răspunderea penală pentru fapta comisă,

încurajându-se

și alte persoane în săvârșirea unor fapte asemănătoare.

Împotriva acestei din urmă

decizii, inculpatul P.D.S.,

în

termen legal, a declarat recursul de față, solicitând, prin invocarea

cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

, o re individualiza re a pedepsei, pe care o

apreciază

ca fiind prea aspră chiar și în cuantumul stabilit de instanța de fond (și

confirmat în apel). Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 72 C. pen.,

la stabilirea și aplicarea pedepselor

se ține seama de dispozițiile

părții generale a Codului penal, de

limitele

de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol

social al

faptei săvârșite, de persoana infractorului și de alte

împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În raport cu gradul

ridicat de pericol social al faptei săvârșite -

faptă care a adus atingere relațiilor sociale care se referă la

libertate

sexuală a oricărei

persoane de a întreține relații sexuale după propria

voință - reflectat

de modul în care inculpatul a conceput-o și

săvârșit-o

( profitând de neputința victimei de a-și exprima voința, de

vârsta

acesteia - 13 ani de handicapul psihic major al victimei ( Ql-

49) și de încrederea pe care a acesta a avut-o

față de inculpat -

"considerându-l

ca fiind adevăratul său tată", de numărul repetat la

actelor sexuale), rezultă că instanțele au făcut o

justă și corectă

individualizare a

pedepsei, în condițiile în care pedeapsa prevăzută

de textul de lege încriminator este închisoarea

de la 10 la 25 de ani,

astfel că nu se impune reducerea acesteia.

Înalta Curte apreciază în context că pedeapsa de 5 ani

închisoare aplicată inculpatului este suficientă

pentru reeducarea

acestuia și

formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și

față de regulile de conviețuire socială, încât nu

este cazul modificării

ei, și că scopul pedepsei poate fi atins numai

prin executarea pedepsei în regim privativ de libertate.

Așa fiind și

neconstatându-se incidența vreunui caz de casare

care să poată fi luat

în considerare din oficiu, urmează ca, în baza art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul

inculpatului

să fie respins ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat, potrivit dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.D.S.

împotriva deciziei penale nr. 44 din 21 martie 2011 a

Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 octombrie 2011.