ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5499/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: C.C. Satu Mare (C.) a solicitat în contradictoriu cu Primăria municipiului Satu Mare și Direcția finanțelor publice Satu Mare, constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în Satu Mare, în suprafață construită de 350 mp, înscris în C.F. nr. 24448 Satu Mare cu nr. top 12359/1 în conformitate cu planul de situație întocmit de SC G. SRL și avizat de OCOT Satu Mare, drept de proprietate dobândit prin uzucapiune conform art. 1895 C. civ. și pe cale de consecință intabularea lui în cartea funciară. În motivarea soluției reclamanta a susținut că a edificat construcția în discuție în anul 1984, dată de la care a folosit-o ca bar cu terasă pentru agrement, în mod continuu și netulburat, iar în ce privește terenul, acesta i-a fost închiriat de primărie.

A mai precizat că plătește impozit pentru construcție și chirie pentru teren, iar la 6 septembrie 1990 a încheiat cu fostul Comitet executiv al Consiliului popular al municipiului Satu Mare contractul de închiriere în ceea ce privește terenul. Ulterior, reclamanta a precizat că a solicitat numai constatarea dreptului de proprietate asupra construcției terenul reprezentând proprietatea Statului Român, că a edificat clădirea în anul 1984 însă nu deține documente deoarece s-a construit din profiturile realizate la sfârșitul anului și nu din fondul de investiții, iar cu martori poate dovedi că utilizează imobilul cu bună credință și l-a obținut printr-o justă cauză. Totodată, a învederat că înțelege să cheme în judecată ca pârâți Consiliul local al Municipiului Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice.

Judecătoria Satu Mare, prin sentința civilă nr. 5810 din 2 decembrie 2003 a respins acțiunea cu motivarea că potrivit extrasului de C.F. nr. 24448 Satu Mare dreptul de proprietate asupra imobilului de sub nr. top 12359, căruia în natură îi corespunde teren în suprafață de 2 ha 2026 mp aparține Statului Român. Reclamanta, conform clauzelor contractului de închiriere din 6 septembrie 1990 deține terenul în discuție în calitate de chiriaș, fiindu-i interzisă executarea de construcții pe respectivul teren. Reclamanta a edificat construcția în anul 1984 conform depozițiilor martorilor audiați în cauză, însă nu deține un act juridic translativ de proprietate, adică un just titlu, nefiind îndeplinite condițiile speciale prevăzute de art. 1897 C. civ.

Nu erau îndeplinite nici cerințele art. 1890 C. civ., reclamanta exercitând posesia asupra construcției din anul 1984, respectiv de 19 ani, astfel că pentru toate considerentele enunțate acțiunea nu putea fi primită. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 234/A din 22 martie 2004 a respins ca nefundat apelul declarat de C. Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 5810 din 2 decembrie 2003 a Judecătoriei Satu Mare.

Instanța de apel a învederat că reclamanta a invocat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin uzucapiune, termenul de prescripție achizitivă începând să curgă potrivit propriilor susțineri din 1984. Or, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 27 și art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 care reglementează două forme de uzucapiune și anume: când dreptul de proprietate s-a intabulat în temeiul unui act juridic nevalabil, iar titularul său l-a posedat cu bună credință timp de 10 ani, respectiv când o persoană a posedat imobilul timp de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în C.F. Reclamanta nu a probat că a îndeplinit condițiile prescrise de textele de lege sus evocate și prin urmare corect i-a fost respinsă acțiunea.

În contra menționatei decizii a declarat recurs reclamanta C.C. (C.) Satu Mare, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ. și susținând în esență că terenul pe care au edificat în anul 1984 construcția în dispută le-a fost repartizat de Primăria municipiului Satu Mare, dată de la care l-a folosit continuu și netulburat, însă a încheiat contractul de închiriere abia în anul 1990. La nivelul anului 1984 pentru edificarea clădirii nu era nevoie de autorizație de construcție și din această perspectivă consideră că sunt incidente dispozițiile art. 1897 C. civ. potrivit cărora „justa cauză” este orice titlu translativ de proprietate precum vânzarea, schimbul, etc., iar la ultima rubrică intră și construcția proprie cum este și cazul celei din speță.

Timp de 19 ani cât a folosit construcția, nu a fost tulburată în posesie, deoarece este de notorietate că respectiva clădire îi aparține în proprietate. Prin urmare, reclamanta a conchis că era îndrituită să i se recunoască dreptul de proprietate ce urmează a fi intabulat în cartea funciară. Mai precizează că nu a invocat dispozițiile art. 27 sau art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, deoarece obținerea dreptului de proprietate prin uzucapiune este prevăzută de art. 645 C. civ., iar înscrierea acestui drept urmează a se face conform Legii nr. 7/1996. Recursul nu este fondat. Reclamanta a susținut constant că a edificat construcția în litigiu în anul 1984 din profiturile ce le-a obținut din propria activitate, pe un teren atribuit de primărie și că la timpul respectiv legislația în vigoare nu prevedea obligativitatea obținerii în prealabil a unei autorizații de construcție.

A mai invocat faptul că a stăpânit construcția timp de 19 ani anterior promovării acțiunii, că posesia exercitată întrunea condițiile art. 1847 C. civ., în sensul că a fost continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar și că însăși existența construcției constituia ceea ce art. 1897 C. civ. denumea justa cauză, astfel că potrivit alin. (3) din art. 1897 C. civ. a dobândit dreptul de proprietate asupra acesteia prin prescripția achizitivă de scurtă durată (10-20 ani) fiind și de bună credință. Instanțele, cu argumentele deja evocate, au respins cererea reclamantei. Soluția este corectă. Necontestat în cauză este că imobilul în dispută a fost edificat pe un teren proprietate de stat înscris în C.F.

nr. 24448 Satu Mare (fila 8 dosar nr. 439/2003). Reclamanta a pretins că a ridicat respectiva construcție în anul 1984 și că nu deținea documentele necesare deoarece pe de o parte, la acea dată nu era obligatorie obținerea unei autorizații de construcție, iar pe de altă parte, a folosit fonduri din profiturile obținute din activitatea proprie iar nu cele înscrise la capitolul „investiții”. Or, la acea dată era în vigoare atât Decretul nr. 144/1958 cât și Legea nr. 58/1974, respectiv Legea nr. 8/1977, acte normative care prevedeau expres obligativitatea existenței autorizației de construire anterior începerii oricărei lucrări de edificare a unei construcții, autorizație ce era obligatorie și în cazuri de supraetajare, modificări constructive sau alte lucrări prin executarea cărora s-ar fi putut afecta rezistența unei construcții.

Cum în speță, reclamanta a executat lucrarea, conform afirmațiilor din recurs, fără să fi obținut o autorizație prealabilă cerută de legile sus enunțate, aceasta nu putea invoca buna credință, iar lipsa documentației tehnice necesare, lipsa dovezii plăților făcute pentru realizarea investiției nu fac credibilă nici afirmația că ar fi edificat-o din fonduri proprii. Pe de altă parte, la data respectivă în principiu, nu se putea construi de către o persoană fizică sau juridică de tip cooperatist pe un teren proprietate de stat, întrucât conform constituției dreptul de proprietate de stat era inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Mai mult, reclamanta nu a probat că în 1984 i s-ar fi atribuit în folosință, respectiv închiriat de către stat, terenul în discuție.

Prin urmare, ceea ce putea invoca reclamanta era doar stăpânirea în fapt a construcției începând cu anul 1984. Astfel fiind corect instanțele au reținut că în speță nu erau incidente dispozițiile art. 1897 C. civ., reclamanta neputând prezenta vreun titlu translativ de proprietate cu privire la imobil și nici nu putea invoca buna credință în lipsa unei autorizații de construcție. Mai mult, cel puțin până la constituția din 1991 nu se putea prescrie proprietatea de stat și nici nu se putea cere constituirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate de stat, în speță dreptul de superficie, avându-se în vedere atributele acestui tip de proprietate deja evocate și care astăzi aparțin doar domeniului public al statului.

Astfel fiind, reclamanta nu putea invoca prescripția achizitivă, chiar și cea de scurtă durată, pentru a pretinde că ar fi dobândit un drept de proprietate asupra construcției în litigiu. Pe cale de consecință susținerile contrare din motivele de recurs nu pot fi primite.

În fine, prin întâmpinare atât la instanța de fond cât și în apel, pârâtul Municipiul Satu Mare, prin Primar, a invocat dispozițiile art. 27 și art. 28 din Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare care reglementează doar două cazuri în care se poate invoca uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, în sistemul de proprietate bazat pe cărțile funciare, cum este și cazul prezent și a învederat că cele două situații nu se regăsesc în speță (fila 16 dosar nr. 4391/2003 și fila 9 dosar nr. 801/2004) și faptul că textele legale menționate se aplică în continuare conform art. 72 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, până la data finalizării lucrărilor cadastrale și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al județului respectiv, ceea ce nu s-a probat că ar fi avut loc.

Fiind vorba de un mijloc de apărare formulat de pârât instanțele aveau obligația să-l analizeze, ceea ce de altfel au și făcut, iar recurenta, dacă avea argumente, putea la rândul ei să producă dovezi pentru a combate menționata apărare, ceea ce însă nu a avut loc. Astfel fiind și motivul de recurs prin care se critica examinarea de către instanțe a acestui aspect pe considerentul că recurenta nu ar fi invocat dispozițiile art. 21 și art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 este neîntemeiat. Față de cele ce preced, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.C. (C.) Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 234/A din 22 martie 2004 a Curții de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2005.