ÎCCJ, decizie (scj.ro #82336)

Uzucapiune. Construcție edificată pe terenul

statului.

Cuprins

pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate. Moduri de dobândire.

Uzucapiune. Construcție edificată pe terenul statului.

Index

alfabetic

. Drept civil.

-

Construcție edificată pe terenul statului;

-

Uzucapiune (asupra unei construcții)

-

Drept de superficie

C.civ.: art. 1847; art. 1897 alin. 3

Decretul-Lege nr. 115/1938 : art. 27-28

Decretul nr. 144/1958

Legea nr. 58/1974

Legea nr. 8/1977.

Legea nr. 7/1996

În regim de carte funciară nu este posibil a se dobândi, prin

uzucapiune, dreptul de proprietate asupra construcțiilor pretins edificate de

deținător, fără autorizație.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5499 din 22 iunie

2005

Cooperativa de consum Satu Mare (Consumcoop) a solicitat în

contradictoriu cu Primăria Municipiului Satu Mare și Direcția finanțelor

publice Satu Mare, constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului

„Terasa Noroieni” situat în Satu Mare, în suprafață construită de 350 mp,

înscris în C.F. nr.24448 Satu Mare cu nr. top 12359/1 în conformitate cu planul

de situație întocmit de S.C. Gissystem SRL și avizat de OCOT Satu Mare, drept

de proprietate dobândit prin uzucapiune conform art.1895 Cod civil și, pe cale

de consecință, intabularea lui în cartea funciară.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că a edificat

construcția în discuție în anul 1984, dată de la care a folosit-o ca bar cu

terasă pentru agrement, în mod continuu și netulburat, iar în ce privește

terenul, acesta i-a fost închiriat de primărie. A mai precizat că plătește

impozit pentru construcție și chirie pentru teren, iar la 6 septembrie 1990 a

încheiat cu fostul Comitet executiv al Consiliului popular al municipiului Satu

Mare contractul de închiriere în ceea ce privește terenul.

Ulterior, reclamanta a precizat că a solicitat numai constatarea

dreptului de proprietate asupra construcției „Terasa Noroieni” terenul

reprezentând proprietatea Statului Român, că a edificat clădirea în anul 1984

însă nu deține documente deoarece s-a construit din profiturile realizate la

sfârșitul anului și nu din fondul de investiții, iar cu martori poate dovedi că

utilizează imobilul cu bună credință și l-a obținut printr-o justă cauză.

Totodată, a învederat că înțelege să cheme în judecată ca pârâți

Consiliul local al Municipiului Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice.

Judecătoria Satu Mare, prin sentința civilă nr.5810 din 2

decembrie 2003 a respins acțiunea cu motivarea că potrivit extrasului de C.F.

nr.24448 Satu Mare dreptul de proprietate asupra imobilului de sub nr. top

12359, căruia în natură îi corespunde teren în suprafață de 2 ha 2026 mp

aparține Statului Român. Reclamanta, conform clauzelor contractului de

închiriere din 6 septembrie 1990 deține terenul în discuție în calitate de

chiriaș, fiindu-i interzisă executarea de construcții pe respectivul teren.

Reclamanta a edificat construcția în anul 1984 conform

depozițiilor martorilor audiați în cauză, însă nu deține un act juridic

translativ de proprietate, adică un just titlu, nefiind îndeplinite condițiile

speciale prevăzute de art.1897 Cod civil.

Nu erau îndeplinite nici cerințele art. 1890 Cod civil,

reclamanta exercitând posesia asupra construcției din anul 1984, respectiv de

19 ani, astfel că pentru toate considerentele enunțate acțiunea nu putea fi

primită.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr.234/A din 22

martie 2004 a respins ca nefundat apelul declarat de Consumcoop Satu.

Instanța de apel a învederat că reclamanta a invocat dobândirea

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin uzucapiune,

termenul de prescripție achizitivă începând să curgă potrivit propriilor

susțineri din 1984.

Or, în cauză erau aplicabile dispozițiile art.27 și 28 din

Decretul-Lege nr.115/1938 care reglementează două forme de uzucapiune și anume:

când dreptul de proprietate s-a intabulat în temeiul unui act juridic

nevalabil, iar titularul său l-a posedat cu bună credință timp de 10 ani,

respectiv când o persoană a posedat imobilul timp de 20 de ani după moartea

proprietarului înscris în C.F.

Reclamanta nu a probat că a îndeplinit condițiile prescrise de

textele de lege sus evocate și prin urmare corect i-a fost respinsă acțiunea.

În contra menționatei decizii a declarat recurs reclamanta susținând,

în esență, că terenul pe care s-a edificat, în anul 1984, construcția în

dispută le-a fost repartizat de Primăria Municipiului Satu Mare, dată de la

care l-a folosit continuu și netulburat, însă a încheiat contractul de

închiriere abia în anul 1990.

La nivelul anului 1984, pentru edificarea clădirii, nu era

nevoie de autorizație de construcție și, din această perspectivă, consideră că

sunt incidente dispozițiile art.1897 Cod civil potrivit cărora „justa cauză”

este orice titlu translativ de proprietate precum vânzarea, schimbul, etc., iar

la ultima rubrică intră și construcția proprie cum este și cazul celei din

speță. Că, timp de 19 ani, cât a folosit construcția, nu a fost tulburată în

posesie, deoarece este de notorietate că respectiva clădire îi aparține în

proprietate. Prin urmare, reclamanta a conchis că era îndrituită să i se

recunoască dreptul de proprietate ce urmează a fi intabulat în cartea funciară.

Reclamanta a mai preciza7 că nu a invocat dispozițiile art.27 sau art.28 din

Decretul-Lege nr.115/1938, deoarece obținerea dreptului de proprietate prin

uzucapiune este prevăzută de art.645 Cod civil, iar înscrierea acestui drept

urmează a se face conform Legii nr.7/1996.

Recursul nu este fondat.

Reclamanta a susținut constant că a edificat construcția în

litigiu în anul 1984 din profiturile ce le-a obținut din propria activitate, pe

un teren atribuit de primărie și că la timpul respectiv legislația în vigoare

nu prevedea obligativitatea obținerii în prealabil a unei autorizații de

construcție. A mai invocat faptul că a stăpânit construcția timp de 19 ani

anterior promovării acțiunii, că posesia exercitată întrunea condițiile

art.1847 Cod civil, în sensul că a fost continuă, neîntreruptă, publică și sub

nume de proprietar și că însăși existența construcției constituia ceea ce

art.1897 Cod civil denumea justa cauză, astfel că potrivit alin.3 din art.1897

Cod civil a dobândit dreptul de proprietate asupra acesteia prin prescripția

achizitivă de scurtă durată (10-20 ani) fiind și de bună credință.

Instanțele, cu argumentele deja evocate, au respins cererea

reclamantei. Soluția este corectă.

Necontestat în cauză este că imobilul în dispută a fost edificat

pe un teren proprietate de stat înscris în C.F. nr.24448 Satu Mare. Reclamanta

a pretins că a ridicat respectiva construcție în anul 1984 și că nu deținea

documentele necesare deoarece pe de o parte, la acea dată nu era obligatorie

obținerea unei autorizații de construcție, iar pe de altă parte, a folosit

fonduri din profiturile obținute din activitatea proprie iar nu cele înscrise

la capitolul „investiții”.

Or, la acea dată era în vigoare atât Decretul nr.144/1958 cât și

Legea nr.58/1974, respectiv Legea nr.8/1977, acte normative care prevedeau

expres obligativitatea existenței autorizației de construire anterior începerii

oricărei lucrări de edificare a unei construcții, autorizație ce era

obligatorie și în cazuri de supraetajare, modificări constructive sau alte

lucrări prin executarea cărora s-ar fi putut afecta rezistența unei

construcții.

Cum, în speță, reclamanta a executat lucrarea, conform

afirmațiilor din recurs, fără să fi obținut o autorizație prealabilă cerută de

legile sus enunțate, aceasta nu putea invoca buna credință, iar lipsa

documentației tehnice necesare, lipsa dovezii plăților făcute pentru realizarea

investiției nu fac credibilă nici afirmația că ar fi edificat-o din fonduri

proprii.

Pe de altă parte, la data respectivă în principiu, nu se putea

construi de către o persoană fizică sau juridică de tip cooperatist pe un teren

proprietate de stat, întrucât conform constituției dreptul de proprietate de

stat era inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Mai mult, reclamanta nu a

probat că în 1984 i s-ar fi atribuit în folosință, respectiv închiriat de către

stat, terenul în discuție.

Prin urmare, ceea ce putea invoca reclamanta era doar stăpânirea

în fapt a construcției începând cu anul 1984.

Astfel fiind corect instanțele au reținut că nu erau incidente

dispozițiile art.1897 Cod civil, reclamanta neputând prezenta vreun titlu translativ

de proprietate cu privire la imobil și nici nu putea invoca buna credință în

lipsa unei autorizații de construcție.

Mai mult, cel puțin până la Constituția din 1991 nu se putea

prescrie proprietatea de stat și nici nu se putea cere constituirea unui

dezmembrământ al dreptului de proprietate de stat, în speță dreptul de

superficie, avându-se în vedere atributele acestui tip de proprietate deja

evocate și care astăzi aparțin doar domeniului public al statului.

Astfel fiind, reclamanta nu putea invoca prescripția achizitivă,

chiar și cea de scurtă durată, pentru a pretinde că ar fi dobândit un drept de

proprietate asupra construcției în litigiu.

Pe cale de consecință susținerile contrare din motivele de

recurs nu pot fi primite.

În fine, prin întâmpinare atât la instanța de fond cât și în

apel, pârâtul Municipiul Satu Mare, prin Primar, a invocat dispozițiile art.27

și art.28 din Legea nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la

cărțile funciare care reglementează doar două cazuri în care se poate invoca

uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, în sistemul de

proprietate bazat pe cărțile funciare, cum este și cazul prezent și a învederat

că cele două situații nu se regăsesc în speță și faptul că textele legale

menționate se aplică în continuare conform art.72 din Legea nr.7/1996 a

cadastrului și publicității imobiliare, până la data finalizării lucrărilor

cadastrale și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul

administrativ al județului respectiv, ceea ce nu s-a probat că ar fi avut loc.

Fiind vorba de un mijloc de apărare formulat de pârât instanțele

aveau obligația să-l analizeze, ceea ce de altfel au și făcut, iar recurenta,

dacă avea argumente, putea la rândul ei să producă dovezi pentru a combate

menționata apărare, ceea ce însă nu a avut loc.

Astfel fiind și motivul de recurs prin care se critica

examinarea de către instanțe a acestui aspect pe considerentul că recurenta nu

ar fi invocat dispozițiile art.21 și art.28 din Decretul-Lege nr.115/1938 este

neîntemeiat.

Față de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.