ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2141/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1557 din 5 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii prin care reclamanții

N.S.E. și C.N.J. revendicarea de la Statul Român reprezentat prin Primarul

General, imobilul teren și construcție, situate în București, respingând

acțiunea ca atare.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la data introducerii acțiunii, 19

septembrie 2002, era în vigoare Legea nr. 10/2001, care prevede în mod

imperativ procedura ce trebuie urmată de persoanele îndreptățite la restituirea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 19450–1989, iar cererea

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a legii

speciale, este inadmisibilă.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, cu decizia civilă nr. 35 din 3

februarie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței civile nr. 1557/2002.

Din

considerentele deciziei, se constată că a fost considerată nefondată critica cu

privire la incidența art. 47 din Legea nr. 10/2001, motivat de faptul că

acțiunea nu a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi,

pentru a se putea renunța la judecata pe calea dreptului comun sau de a se

suspenda judecata acelei acțiuni, pentru a urma procedura imperativă a legii

speciale.

Reclamanții

au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 35/2003 considerând că premisa

de la care a pornit instanța pentru a motiva respingerea apelului, este falsă

și anume aceea că în timp ce Codul civil ar reprezenta dreptul comun în materia

revendicării, Legea nr. 10/2001, ar fi o lege specială ce introduce derogări de

la dispozițiile generale.

Apreciază

că este fals principiul reținut de instanță, pentru că normele Codului civil

reprezintă reglementarea organică a revendicării, iar Legea specială nr.

10/2001, nu poate veni decât în completarea lor, deoarece se referă la regimul

particular al unei categorii restrânse de proprietăți și care îi dă caracterul

de lege ordinară ce nu poate modifica o lege organică.

Subliniază

că în opinia lor, nimeni nu-i poate obliga la urmarea unei proceduri

administrative, că temeiul acțiunilor este art. 21 din Constituția României,

care permite oricărei persoane să se adreseze justiției pentru apărarea

drepturilor lor și art. 2 din Legea nr. 92/1992 în care se arată că nici o lege

nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Tot

așa se citează art. 3 C. civ. potrivit căruia judecătorul care va refuza de a

judeca, sub cuvântul că legea nu prevede sau că este întunecată ori

neîndestulătoare, va putea fi urmărit pentru denegare de dreptate; art. 6 și

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale; art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție (2 martie

1950); art. 16 din Constituția României.

În

drept, sunt invocate nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ.

În

concluzie, recurenții solicită admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul

este nefondat, potrivit următoarelor considerente.

Potrivit

art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru

viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă și în art. 1 C. civ., conform

căruia, legea civilă nu are putere retroactivă.

Aceste

texte, consacră teza unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte

suveranitatea legii vechi, așa încât legea nouă nu poate nimici sau modifica

trecutul juridic și invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii

noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii

noi, potrivit căreia acțiunea noii legi speciale se întinde atât asupra

faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice

trecute.

Referitor

la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea

nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi,

durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de

ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restitutio in integrum

, ca

efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun

al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Deși

avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și

conservator prin câmpul său de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea

nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și cu o procedură

administrativ, obligatorie prealabilă sesizării instanței.

Legea

nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor

de preluare la care se referă, cum se solicită în speță și fără a diminua

accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de

procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum

o asemenea reglementare, interesează ordinea publică, rezultă că este de

imediată aplicare, soluția consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu

valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație.

Cu

toate acestea, în condițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana

îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai

în cazul acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a

legii. În cazul în speță acțiunea a fost promovată după aplicarea Legii nr.

10/2001.

Ca

atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare

dispozițiile dreptului comun (art. 480 și art. 481 C. civ. invocat de

reclamanți) referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.

În

consecință, accesul la un proces echitabil, cu privire la un asemenea imobil,

poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate

formele ei de redactare, cum este cazul în speță, numai în condițiile și pe

căile prevăzute de legea nouă prin respectarea procedurii administrativ obligatorii.

După

cum este de observat din analiza sus menționată, nu se poate reține ca fondate

criticile referitoare la îngrădirea accesului reclamanților la justiție pentru

apărarea drepturilor și la un proces echitabil, aceștia având aceleași drepturi

cu restul cetățenilor României.

Judecătorii

nu au refuzat judecarea pricinii pe considerentul că „legea nu prevede sau că

este întunecată ori neîndestulătoare”, cum susțin recurenții, aceștia au

soluționat cauza în raport de dispozițiile legale în vigoare, nerespectate de

reclamanți care nu au urmat procedura prealabilă constând în notificarea

deținătorului și emiterea unei dispoziții care să poată fi contestată în

justiție.

Nu

au fost încălcate prevederile Convenției Drepturilor Omului, nici primul

Protocol al Convenției, nici art. 16 al Constituției, și nici art. 2 din Legea

nr. 92/1992, deoarece reclamanții au deschis accesul liber la justiție, dar în

respectul legii rămâne valabil pentru toți cetățenii.

Literatura

juridică de specialitate și practica judiciară constantă în cazuri similare, au

statuat că în raport de data introducerii acțiunii și în condițiile legii, că

nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare, în întregul său, întemeiată pe

prevederile Codului civil, după intrarea în vigoare a legii speciale

reparatorii pentru imobilele preluate de stat, în mod abuziv în perioada 6

martie 1945–22 decembrie 1989.

Așa

fiind, rezultă că este în afara criticii soluția adoptată de instanța de apel,

și în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții N.S.E. și C.N.J. împotriva

deciziei civile nr. 35 din 3 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2005.