ÎCCJ, Decizia nr. 10/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 311 din 12 mai

2005, pronunțată în dosarul nr. 1435/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta B.F.

S-a reținut că partea vătămată B.F.

a formulat plângere penală împotriva procurorilor I.M. și C.D. din cadrul

Serviciului Teritorial Oradea al Parchetului Național Anticorupție, precum și a

ofițerilor de poliție S.T., P.L. și I.M. din cadrul Inspectoratului de Poliție

al județului Bihor, solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul

infracțiunii de violare de domiciliu.

Petenta a formulat, în temeiul art. 277 C. proc. pen., o

plângere împotriva actelor procurorului, cu referire la actul nr.

161/C/23/2005, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de inspecție, prin care acesteia i se comunica că memoriul său a fost

trimis, spre soluționare, Parchetului Național Anticorupție.

Împotriva acestei comunicări, petenta a mai formulat o

plângere, la data de 14 februarie 2005, în temeiul art. 278

1

C.

proc. pen.

Prin urmare, petenta s-a adresat instanței de judecată, fără

a aștepta rezultatul soluționării plângerii formulate împotriva actelor

procurorului.

Or, în temeiul textului menționat, poate fi atacată cu

plângere la instanța competentă, numai rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale, confirmată de procurorul ierarhic superior.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta a declarat

recurs, cu precizarea că motivele căii de atac vor fi depuse printr-un memoriu

separat.

Totodată, petenta a susținut că hotărârea atacată este

nelegală, în raport cu împrejurarea că prima instanță nu a observat că

plângerea privește refuzul procurorului de a se pronunța în termenul prevăzut

de art. 275-278 C. proc. pen.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor art. 228

C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea

actelor premergătoare, constând în obținerea datelor necesare începerii

urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a

fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text, legiuitorul a

avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă

inutilitatea începerii urmăririi penale.

Convingerea formată în temeiul

actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de

începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau

ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform

art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție

al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de

legea procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu

caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal,

principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte,

nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele

rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi

penale.

Or, în cauză organul de urmărire

penală nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire penală a

fost sesizat printr-o plângere, de către petenta B.F., având ca obiect

săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu.

Secția de inspecție din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu adresa nr.

161/C/23/2005 din 1 februarie 2005, a comunicat petentei că memoriul formulat

de către aceasta a fost trimis Parchetului Național Anticorupție, spre

competentă soluționare.

Împotriva acestei comunicări,

petenta a formulat plângere, atât la organul de urmărire penală, cât și la

instanță.

Ca atare, recursul se constată a fi

nefondat, plângerea formulată de petentă privind, într-adevăr, o adresă, și nu

unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

În fine, din economia dispozițiilor

art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă

controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de

neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii

formulate, corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții

vătămate, prin art. 275-278 din același cod.

Este exclusă orice altă interpretare

a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind

desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea

procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la

nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe

cale de interpretare, este exclusă, întrucât ar însemna a atribui

legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a

altera voința reală a acestuia.

Or, în cauză petenta a sesizat

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată

împotriva unui act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect instanța

sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen.

Pe de altă parte, în mod corect

prima instanță a reținut lipsa unei rezoluții. Apărarea recurentei, cu privire

la obiectul plângerii, cu referire la care se pretinde a nu fi fost observat de

prima instanță, nu poate fi primită. Astfel, normele privind sesizarea

instanței de judecată, sunt prevăzute imperativ, sub sancțiunea nulității. Prin

urmare, în cazul eventualei nesoluționări a plângerii penale de către organul

de urmărire penală, plângerea directă adresată instanței de judecată, nu are

aptitudinea abilitării acesteia în sensul soluționării procesului penal,

substituindu-se organului de urmărire penală. Totodată, termenul de 20 zile

invocat de petentă, nu privește durata soluționării plângerii penale, de către

organul de urmărire penală, ci, conform art. 277 C. proc. pen., cu referire la

art. 275 din același cod, plângerea „împotriva măsurilor și actelor de urmărire

penală”.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta B.F.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta B.F.

împotriva sentinței nr. 311 din 12 mai 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1435/2004.

Obligă recurenta menționată să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.