ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin ordonanța nr. 902/P/2008 din 6 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,- Secția de Urmărire penală și Criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. c) și a) C. proc. pen.; art. 45 raportat la art. 38 C. proc. pen.; art. 45 raportat la art. 42 C. proc. pen.; art. 192 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus: - neînceperea urmăririi penale față de U.M., P.L. și M.I. pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 242, art. 246 și art. 249 C. pen.; - neînceperea urmăririi penale față de M.I.

pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 248 1 raportat Ia art. 246 C. pen.; - disjungerea cauzei privind dispariția înscrisurilor în cauză de la dosarul de urmărire penală nr. 146/P/2002, atașat dosarului nr. 1570/83/2007 al Tribunalului Satu Mare și a lucrării nr. 1318/II/1/2003 a Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, transmisă și primită la Curtea de Apel Oradea și constituirea unui nou dosar penal; - declinarea competenței de soluționare a noii cauze constituite în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, în vederea supravegherii cercetărilor care se vor efectua față de autor necunoscut cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 242 C. pen.; - trimiterea noului dosar constituit la Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare; - cheltuielile judiciare în sumă de 250 lei avansate de către stat s-a dispus a rămâne în sarcina acestuia.

În motivarea ordonanței, procurorul de caz a reținut că la data de 10 aprilie 2008, B.F. și B.M. au formulat plângere penală împotriva persoanelor cu identitate necunoscută care au sustras/distrus înscrisuri aflate în dosarul de urmărire penală atașat dosarului nr. 146/P/2007 al Tribunalului Satu Mare, acte care au fost ridicate cu prilejul unei percheziții domiciliare efectuată la locuința lor în data de 13 iunie 2003 de către ofițerii de poliție P.L. și U.M., delegați de către procurorul M.I. Plângerea a constituit temeiul formării unui dosar penal la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Prin ordonanța nr. 3836/P/2008 din 06 aprilie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, avându-se în vedere faptul ca, prin Decretul nr. 1753 din 30 noiembrie 2009, P.L.

(unul dintre prezumtivii făptuitori) a fost avansat la gradul de chestor. Dosarul a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică în data de 16 aprilie 2010 sub nr. 417/P/2010. De asemenea, Ia 14 iulie 2008 s-a primit la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție plângerea penală formulată de B.F. și B.M. împotriva procurorului M.I. și a ofițerilor de poliție P.L. și U.M. În actul de sesizare se arată că persoanele sus-menționate au sustras și distrus o parte din înscrisurile ridicate la percheziția efectuată în 13 iunie 2003 și că la data de 12 august 2003 magistratul procuror M.I. a dispus nelegal măsura trimiterii unei plângeri penale la Curtea de Apel Oradea, refuzând să efectueze cercetări cu privire la faptele pentru care fusese sesizat.

Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică sub numărul 902/P/2008 din 15 iulie 2008. Avându-se în vedere existența legăturilor evidente dintre fapte și pretinșii făptuitori, pentru o mai bună înfăptuire a justiției, prin ordonanța din 10 iunie 2010 s-a dispus reunirea cauzelor, conexându-se dosarul nr. 417/P/ 2010 la dosarul nr. 902/P/2008. Din analiza înscrisurilor aflate la dosar, procurorul a reținut următoarele: În plângerile penale și declarațiile date, B.F. și B.M. au arătat că Ia percheziția efectuată la domiciliul lor și la sediul unor societăți (având ca acționar pe B.M.) au fost ridicate, printre altele, 25 înscrisuri sub semnătură privată și factura fiscală seria S.N.A.C.A.

nr. 2845180 - activități desfășurate în cadrul urmăririi penale din dosarul nr. 146/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție. Persoanele vătămate au susținut că aceste înscrisuri au fost sustrase de la dosarul amintit mai înainte de predarea acestuia la Curtea de Apel Oradea, sesizată prin rechizitoriu de către Parchetul Național Anticorupție - Secția de Combatere a Corupției cu judecarea cauzei în care s-a dispus trimiterea lor în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni. B.M. și B.F. au declarat că au observat lipsa facturii S.N.A.C.A. nr. 2845180 în cursul judecării cauzei la Curtea de Apel Oradea, iar a celorlalte înscrisuri abia la rejudecarea dosarului la nivelul Tribunalului Satu Mare, după parcurgerea unui prim ciclu procesual.

Persoanele vătămate au menționat că toate aceste înscrisuri constituie temeiurile fundamentale ale apărărilor pe care și le fac, iar lipsa lor de la dosar și-o explică prin interesul magistratului M.I. și al ofițerilor de poliție P.L. și U.M. în a ascunde probele ce ar putea să dovedească nevinovăția lor. Mai mult, persoanele vătămate au afirmat că plângerea penală, pe care au formulat-o împotriva funcționarilor de la BCR - Negrești Oaș și care a fost trimisă Ia Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, a fost sustrasă de procurorul M.I. și nu s-a dat curs solicitării de efectuare a cercetărilor penale, deoarece rezultatele acestora ar fi dovedit nevinovăția lor. În fapt, s-a reținut că în data de 13 iunie 2003, în baza autorizației de percheziție emisă în dosarul de urmărire penală nr. 146/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție - Secția de Combatere a Corupției de către procurorul șef M.I., ofițerii de poliție judiciară P.L.

și U.M. au efectuat o percheziție la domiciliul soților B.F. și M. și la sediul social al SC C.O. SRL și SC B.L. SRL - situate în același imobil din orașul Negrești Oaș, județul Satu Mare. Potrivit procesului verbal de percheziție din 13 iunie 2003, ofițerii de poliție judiciară au identificat și ridicat, printre alte documente, „25 înscrisuri diferite, îndosariate, numerotate de la 1-25 și semnate pe fiecare filă de B.M.", și originalul facturii fiscale seria S.N.A.C.A. nr. 2845180 (exemplarul albastru).

Cu adresa nr. 146/P/2002 din 10 iulie 2003, Parchetul Național Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției (sub semnătura procurorului șef secție D.V.) a trimis Curții de Apel Oradea dosarul penal nr. 146/P/2002, format din șapte volume (volumul I - 500 file, volumul II - 512 file, volumul III - 438 file, volumul IV - nu se precizează numărul de file, volumul V - 530 file, volumul VI - 389 file, volumul VII - 378 file), împreună cu rechizitoriul din 10 iulie 2003, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților P.Ș.M. (pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată și de acordare a creditelor cu încălcarea legii sau a normelor de creditare), B.F.

(pentru complicitate la infracțiunea de utilizare a creditelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate), B.M. (pentru comiterea infracțiunilor de înșelăciune în formă agravată și continuată, de utilizare a creditelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate și de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată) ș.a. Alăturat dosarului nu s-a transmis însă un opis al înscrisurilor aflate în cele șapte volume. Prin sentința penală nr. 10 din 02 februarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2516/P/2003, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a decis condamnarea inculpaților pentru comiterea infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.

Prin decizia penală nr. 5328 din 21 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 10084/1/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursurile Parchetului, ale părții civile și ale inculpaților și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea, unde s-a înregistrat nr. 347/ P/2006. Prin sentința penală nr. 61/PI din septembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, unde a fost înregistrată sub nr. 1570/83/2007, după soluționarea unui conflict de competență negativ la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr. 2227/1/2007, secția penală). La termenul din 14 mai 2007, apărătorul inculpaților B.F.

și B.M., a învederat Tribunalului Satu Mare faptul că la percheziția domiciliară au fost ridicate „înscrisuri îndosariate în număr de 25 și care atestă nevinovăția inculpatei, aceste înscrisuri nu au fost depuse la dosar" și a solicitat ca aceste documente să fie atașate la procesul-verbal de percheziție. Din verificările efectuate, a rezultat că înscrisurile nu se găsesc la dosarul nr. 1570/83/2007 și nici în dosarele atașate, constituite în căile de atac ori la dosarul de urmărire penală nr. 146/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție. În mod similar, înscrisurile nu se regăsesc la dosarul de casă nr. 146/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției. Din cercetări a rezultat că la volumul II al dosarului de urmărire penală nr. 146/P/2002 lipsește sigiliul, inscripționarea numărului de file și a semnăturii de pe ultima copertă.

De asemenea, unul dintre firele cu care a fost cusut volumul este rupt și există două noduri de legare, dar legătura, în ansamblu, este slăbită. Structura de hârtie, a ceea ce trebuia să fie baza de aplicare a sigiliului, este alterată (vizibil cu ochiul liber) prin extragerea sforii de legare a dosarului - triunghiul de hârtie fiind dezlipit la ambele capete. Spre deosebire de volumul II, toate celelalte volume care alcătuiesc dosarul nr. 146/P/2002 au sigiliu, semnătură, ștampilă și mențiunea numărului de file pe ultima copertă, iar legătura este strânsă. Numărul filelor din volumul II corespunde cu numărul de file menționat în adresa nr. 146/P/2002 din 10 iulie 2003 de trimitere a dosarului de urmărire penală la Curtea de Apel Oradea, spre judecare.

Din cuprinsul rechizitoriului, capitolul „Analiza probelor", pagina 28, rezultă că volumul II al dosarului cuprindea raportul de constatare financiar-bancară cu anexe (filele 1-171), precum și procesele-verbale și Notele de constatare întocmite de specialiști din cadrul D.G.F.P. Satu Mare (filele 172-512). Pe de altă parte, din declarațiile lui U.M. și P.L. rezultă că înscrisurile în cauză au fost atașate la dosarul de urmărire penală. U.M. a mai arătat că aceste documente au fost utilizate în cursul cercetărilor la efectuarea constatării financiar-bancare. Ofițerii de poliție judiciară și procurorul M.I. au negat, acuzațiile aduse de B.M. și B.F. S-a concluzionat că nu rezultă elemente certe în sensul că dispariția înscrisurilor ridicate cu ocazia percheziției din 13 iunie 2003 se datorează unei acțiuni de sustragere/ distrugere săvârșite de U.M., P.L.

ori M.I. și că nu mai pot fi procurate probe în sensul dovedirii unei sustrageri sau distrugeri săvârșite de către persoanele mai sus-menționate. Mai mult, în condițiile arătate și în contextul constatărilor făcute în cursul cercetărilor, nu au rezultat date certe din care să reiasă bănuiala legitimă că ofițerii de poliție judiciară și procurorul au dat dovadă de lipsă de diligentă în păstrarea lucrărilor dosarului în condiții de securitate, ori că nu au reclamat dispariția documentelor în timp util pentru identificarea autorilor. Astfel, chiar dacă celelalte înscrisuri ridicate la percheziție sunt atașate procesului verbal întocmit la data realizării activității și, împreună cu acesta, se regăsesc în volumul VII al dosarului de urmărire penală, totuși urmele evidente de violare ale volumului II, coroborat cu conținutul acestuia, menționat în cuprinsul rechizitoriului, și cu declarația lui U.M.

indică faptul că înscrisurile s-ar fi putut regăsi în anexele raportului de constatare financiar-bancară și că, după sesizarea instanței de judecată, ar fi putut fi sustrase și înlocuite. În orice caz, indiferent de motivul pentru care s-a adus atingere elementelor de siguranță ale volumului II (în opinia procurorului acțiunea a avut loc în doua rânduri, cu posibila substituire într-o singură ocazie a ultimei coperți) - motiv care poate avea ca temei o intenție frauduloasă ori nu - dubiul care există nu poate fi înlăturat și profită pretinșilor făptuitori. La finalul raportului de constatare financiar contabilă sunt enumerate înscrisurile care au constituit obiectul analizei de specialitate.

Deși printre acestea nu sunt enumerate documentele de la dosarul nr. 146/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție,totuși,din considerentele înscrisurilor întocmite de specialiști rezultă fără echivoc referirea la înscrisurile din acest dosar, inclusiv, la unele dintre cele care privesc societățile M.B. și care au fost ridicate la percheziție (facturi, contracte). În declarația dată, B.M. a susținut că între înscrisurile dispărute s-ar afla convențiile având ca obiect comercializarea unor traverse de cale ferată. În rechizitoriul nr. 146/P/2002, procurorul M.I. a reținut: „Pentru a justifica avansurile către SC S.M. SRL și SC S.G.P.

SRL, învinuita B.M., susținând că dorea sa cumpere traversele de cale ferată de la aceste societăți, a prezentat contract de vânzare-cumpărare prin care să arate că avea piață de desfacere pentru traversele respective (...)". Prin urmare, a existat un interes al anchetatorilor în a analiza elementele probatoare în apărare prezentate de părți, se face referire la acestea, sunt analizate și apoi înlăturate motivat. În consecință, s-a apreciat că, afirmațiile lui B.F. și B.M. în sensul că ofițerii de poliție și procurorul au avut interesul în a sustrage și distruge înscrisurile ce constituie temeiuri ale apărării petenților au fost apreciate ca fiind de circumstanță. În fine, s-a mai reținut că nici la judecata de la nivelul Curții de Apel Oradea și nici în recursul de la Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost semnalată lipsa înscrisurilor în cauză și violarea elementelor de siguranță ale volumului II de la dosarul de urmărire penală.

Pentru aceste motive, s-a dispus față de U.M., P.L. și M.I. neînceperea urmăririi penale, deoarece fapta nu a fost săvârșită de către aceștia. În ceea ce privește plângerea formulată de B.M. împotriva mai multor persoane, s-a constatat că a fost înregistrată cu nr. 1318/II/1/2003 și trimisă în data de 12 august 2003 la Curtea de Apel Oradea, pentru a fi avută în vedere la soluționarea dosarului nr. 2516/2003, considerându-se că faptele enunțate au legătură cu obiectul cauzei. Conform extrasului din condica pentru expedierea corespondenței locale, funcționarul de Ia Curtea de Apel Oradea însărcinat cu primirea corespondenței a semnat de primirea lucrării nr. 1318/II/1/2003 în data de 12 august 2003. Nici această lucrare nu s-a regăsit la dosarul nr. 2516/2003 al Curții de Apel Oradea și nici la dosarul nr. 1570/33/2007 al Tribunalului Satu Mare.

Afirmațiile persoanelor vătămate referitoare la faptul că procurorul a refuzat soluționarea plângerii penale au fost apreciate și acestea, de circumstanță. Astfel, procurorul a constatat că plângerea formulată constituie o reiterare a faptelor ce fac obiectul cauzei nr. 146/P/2002, că ele sunt, în esență, apărări și a dispus măsura trimiterii înscrisului la instanța sesizată prin rechizitoriu. De altfel, această interpretare a fost dată și altor adrese, memorii, plângeri penale, prin care B.M. arată că a fost înșelată de funcționarii băncii și terțe persoane, cu referire la faptele ce făceau obiectul urmăririi penale.

Înscrisurile au fost atașate la dosar, iar în rechizitoriu sunt analizate la pagina 27. Din analiza plângerii înregistrată sub nr. 1318/II/1/2003 a rezultat că obiectul acesteia îl constituie faptele deduse judecății prin rechizitoriu, fiind acuzate alte persoane de săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și de înșelăciune. În condițiile prevăzute de art. 337 C. pen., în cursul judecății, când se descoperă date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala de către altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal, urmând a se aplica dispozițiile art. 336 C. pen.

Cu alte cuvinte, plângerea transmisă Curții de Apel Oradea ar putea constitui temei al aplicării art. 337 C. pen., în condițiile în care procurorul de caz se desesizase prin rechizitoriu. S-a concluzionat că măsura trimiterii plângerii la instanță luată de magistrat nu constituie o acțiune care să se circumscrie elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. și nu există date din care să rezulte o vinovăție a procurorului care să definească latura subiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu. Prin urmare, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.I., deoarece fapta nu există. Totodată, s-a dispus disjungerea cauzei în referire la dispariția înscrisurilor de la dosarul nr. 146/P/2002 și a lucrării nr. 1318/11/1/2003 ale Parchetului Național Anticorupție, urmând a se declina competența de soluționare a noii cauze constituite în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare.

Prin rezoluția nr. 7095/3375/II/2/2010 din 27 august 2010 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate de petenții B.F. și B.M. împotriva soluției adoptate în dosarul penal nr. 902/3/2008. În considerentele rezoluției sus-menționate, procurorul șef, examinând actele dosarului a constatat că petenții au formulat plângere penală împotriva procurorului M.I. din cadrul Parchetului Național Anticorupție, Secția de combatere a corupției care a întocmit rechizitoriul nr. 146/P/2001 prin care petenții au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen.

raportat la art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (B.F.) și de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (B.M.). De asemenea, plângerea penală a petenților privește și activitatea desfășurată în dosarul penal nr. 146/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție, Secția de combatere a corupției, de către subcomisarul P.L. și inspectorul principal U.M., ofițeri de poliție judiciară care în data de 13 iunie 2003 au efectuat o percheziție domiciliară la locuința petenților și la sediul a două societăți comerciale unde B.M.

era asociat și administrator, respectiv, SC C.O. SRL și SC B.L. SRL. În urma verificărilor efectuate de procurorul de caz a rezultat că înscrisurile la care fac referire petenții în plângerea formulată nu se regăsesc la dosarul nr. 1570/83/2007 al Tribunalului Satu Mare și nici în dosarele atașate, constituite în căile de atac, ori în dosarul de urmărire penală nr. 146/P/2002 sau în dosarul de casă al parchetului. A mai rezultat din verificările efectuate de procuror că la volumul II al dosarului de urmărire penală nr. 146/P/2002 sunt semne evidente de sustragere a unor înscrisuri, respectiv, că lipsește sigiliul, inscripționarea numărului de file și semnătura de pe ultima copertă.

De asemenea, unul dintre firele cu care a fost cusut volumul II este rupt și, deși există două noduri de legare, legătura în ansamblu este slăbită, iar structura de hârtie, a ceea ce trebuia să fie baza de aplicare a sigiliului este alterată (vizibil cu ochiul liber) prin extragerea sforii de legare a dosarului – triunghiul de hârtie fiind dezlipit la ambele capete. Spre deosebire de volumul II al dosarului de urmărire penală nr. 146/P/2002, toate celelalte volume componente ale acestui dosar, au sigiliu, ștampilă și mențiunea numărului de file pe ultima copertă, iar legătura este strânsă. În plus, numărul filelor din volumul II corespunde cu numărul de file menționat în adresa nr. 146/P/2002 din 10 iulie 2003 de trimitere a dosarului de urmărire penală la Curtea de Apel Craiova, spre judecare.

Din cuprinsul rechizitoriului, capitolul intitulat „Analiza probelor”, pagina 28 reiese că volumul II al dosarului de urmărire penală cuprindea raportul de constatare financiar bancar cu anexe (filele 1-171), procesele verbale și notele de constatare întocmite de specialiștii din cadrul D.G.F.P. Satu Mare (filele 172-512). Înscrisurile constatate lipsă la momentul verificărilor efectuate de procuror au fost utilizate în cursul cercetărilor la întocmirea raportului de constatare financiar-bancară, a proceselor-verbale și notelor de constatare de către specialiștii din cadrul D.G.F.P. Satu Mare, întrucât în concluziile la care au ajuns, aceștia au făcut referire expresă la înscrisurile din dosar, inclusiv, la unele dintre cele care privesc societățile petentei B.M.

și care au fost ridicate cu ocazia percheziției domiciliare (facturi, contracte). De asemenea, din rechizitoriu reiese că la analizarea vinovăției inculpatei B.M., procurorul M.I. a avut în vedere înscrisurile menționate și care au fost invocate de inculpată în apărare. În declarațiile date în fața procurorului de caz, petenții au susținut că între înscrisurile dispărute s-ar afla convenții având ca obiect comercializarea unor traverse de cale ferată (din copia acestui înscris dispărut, dar „recuperat” reiese că el reprezintă o minută încheiată între SC M. SRL și SC B.L. SRL, filele 59, 97 vol. I, 132 vol. 3 dosar nr. 902/P/2008). Procurorul M.I. în rechizitoriul nr. 146/P/2002 a reținut că „Pentru a justifica avansurile către SC S.M.

SRL și SC S.G.P. SRL, învinuita B.M., susținând că dorea să cumpere traversele de cale ferată de la aceste societăți a prezentat contract de vânzare-cumpărare prin care să arate că avea piața de desfacere pentru traversele respective (….)”. Prin urmare, a existat un interes al anchetatorilor în a analiza probele în apărare prezentate de părți, probe la care s-a făcut referire în rechizitoriu, ceea ce denotă faptul că înscrisurile, dispărute la momentul cercetărilor, au existat la dosarul de urmărire penală, sustragerea lor având loc după sesizarea instanței unde, datorită numărului mare de persoane care au studiat acest dosar (avocați, inculpați, grefieri, ș.a.) sustragerea înscrisurilor era posibilă și relativ ușor de realizat, având în vedere și circuitul dosarului la diferite instanțe.

De asemenea, chiar dacă celelalte înscrisuri ridicate la percheziție sunt atașate procesului-verbal întocmit la data realizării acestei activități și împreună cu acesta se regăsesc în volumul VII al dosarului de urmărire penală, totuși, urmele evidente de violare a volumului II, coroborate cu conținutul acestuia menționat în cuprinsul rechizitoriului, indică faptul că înscrisurile s-ar fi putut regăsi în anexele raportului de constatare financiar-bancară aflat în volumul II și că, după sesizarea instanței de judecată, ar fi putut fi sustrase și înlocuite. Dacă persoanele cercetate în cauză, respectiv procurorul M.I. și ofițerii de poliție judiciară U.M. și P.L. ar fi avut un interes în sustragerea înscrisurilor la care fac referire petenții în plângerea formulată, acestea nu ar fi fost depuse nici un moment la organul de urmărire penală pentru ca sus-numiții să nu fie nevoiți ulterior „să lase urme” evidente prin ruperea sigiliului, ca în cazul de față.

Întrucât înscrisurile au fost analizate de procuror și de specialiștii financiar-bancari, este evident că sustragerea lor a avut loc după sesizarea instanței de judecată, când și alte persoane, aveau acces la dosar și când, după o condamnare, chiar aveau interes să o facă. Procurorul șef de secție a concluzionat că nu rezultă elemente certe care să ducă la concluzia că dispariția înscrisurilor ridicate cu ocazia percheziției din 13 iunie 2003 se datorează unei acțiuni de sustragere sau distrugere săvârșite de U.M., P.L. ori M.I., concluzie în raport de care soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procurorul de caz în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost apreciată ca fiind corectă.

Cu privire la cea de-a doua categorie de fapte reclamate de petenta B.M., respectiv „sustragerea plângerii penale înregistrată cu nr. 1318/II/1/2003, la care D.N.A. Oradea a refuzat să-i dea o soluție legală”, procurorul șef, a reținut din înscrisurile existente la dosar următoarele: La data de 29 iulie 2003 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sub nr. 2236/II/6/2003, plângerea formulată de petenta B.M. împotriva angajaților BCR SA Negrești-Oaș cu privire la săvârșirea de către aceștia a unor infracțiuni legate de activitatea infracțională pentru care petenta a fost cercetată în dosarul penal nr. 146/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție, Secția de combatere a corupției.

Urmare Ordonanței nr. 336/P/2002 din 07 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe B.M. și B.F. în favoarea Parchetului Național Anticorupție, Serviciul anticorupție Oradea, s-a trimis plângerea formulată de B.M. acestei din urmă unități de parchet, unde a fost înregistrată sub nr. 1318/11.1/2003 din 11 august 2003. Întrucât plângerea formulată privea persoane implicate, potrivit susținerilor petentei B.M., chiar în săvârșirea infracțiunilor pentru care ea a fost cercetată, iar rechizitoriul fusese deja întocmit la data de 10 iulie 2003 și sesizată instanța de judecată, respectiv Curtea de Apel Oradea, plângerea a fost trimisă chiar a doua zi, la data de 12 august 2003, Curții de Apel Oradea, pentru a fi avută în vedere la soluționarea dosarului înregistrat la instanță sub nr. 2516/P/2003.

Cu privire la circuitul acestui dosar, s-a reținut că prin sentința penala nr. 10 din 02 februarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2516/P/2003 al Curții de Apel Oradea, s-a decis condamnarea inculpaților pentru comiterea infracțiunilor reținute în sarcina lor iar prin decizia nr. 5328 din 21 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de parchet, parte civilă și inculpați și s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea, unde a fost înregistrat sub nr. 347/P/2006 și declinat la Tribunalul Satu Mare, la data de 02 octombrie 2006 unde a primit nr. 1570/83/2007.

Ulterior, plângerea cu nr. 1318/11/1/2003 nu s-a mai regăsit în dosarele sus-menționate, dar, ceea ce este important pentru cauza de față, care are ca obiect cercetarea unor persoane cu privire la sustragerea acestui înscris, este faptul ca există dovada de netăgăduit ca această plângere a fost trimisă de Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Anticorupție Oradea, Curții de Apel Oradea, la data de 12 august 2003, potrivit mențiunilor din condica pentru expedierea corespondenței - fila 243, vol. 3 dosar nr. 902/P/2008 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Măsura dispusă de procurorul M.I., de a trimite plângerea formulate de B.M. la Curtea de Apel Oradea (care fusese deja sesizată a rechizitoriu), a fost apreciată de petenții B.M.

și B.F. ca fiind „un refuz abuziv" de a soluționa o plângere penală, ce se încadrează în prevederile art. 246 raportat la art. 248 C. pen. Conform dispozițiilor art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane". În cauza de față, din analiza plângerii înregistrată sub nr. 1318/11/1/2003, rezultă că obiectul acesteia îl constituie faptele deduse judecății prin rechizitoriul nr. 146/P/2007 al Parchetului Național Anticorupție - Secția de Combatere a Corupției -, B.M.

acuzând alte persoane de săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și de înșelăciune, fapte pentru care petenta a fost trimisă în judecată. Potrivit dispozițiilor art. 337 C. proc. pen., în cursul judecății, când se descoperă date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către alte persoane, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Cu alte cuvinte, având în vedere conținutul, plângerea transmisă Curții de Apel Oradea putea constitui temei al aplicării dispozițiilor art. 337 C. proc.

pen., în condițiile în care procurorul de caz se desesizase prin rechizitoriu. Față de cele mai sus-arătate,s-a apreciat că măsura luată de procuror nu se circumscrie elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 246 C. pen.(„nu îndeplinește un act") ci este o punere în practică a unor dispoziții legale aplicabile în cauză, respectiv art. 337 C. proc. pen., împrejurare față de care, în mod corect procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.I., în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece faptele imputate acestuia, nu există.

De asemenea, având în vedere situația de fapt și de drept expusă mai sus, s-a apreciat corectă soluția procurorului de caz de a dispune disjungerea cauzei privind dispariția înscrisurilor de la dosarul de urmărire penală nr. 146/P/2002 (atașat dosarului nr. 1570/83/2007 al Tribunalului Satu Mare) și a lucrării nr .1318/JI/1/2003 a Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea (transmisă și primită la Curtea de Apel Oradea), urmând a se constitui un nou dosar penal a cărui competență de soluționare revine Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, în vederea supravegherii cercetărilor care se vor efectua față de autor necunoscut cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 242 C. pen.

Susținerile petenților potrivit cărora „prin sustragerea documentelor sunt puși în imposibilitatea de a se apăra", au fost apreciate ca fiind nefondate în condițiile în care legea prevede printr-o reglementare specială, procedura în caz de dispariție a înscrisurilor judiciare. Întrucât dispariția înscrisurilor a fost constatată de o instanță de judecată înaintea căreia cauza se afla pendinte, urmează ca înlocuirea sau reconstituirea înscrisurilor să se efectueze de Tribunalul Satu Mare, conform dispozițiilor art. 508-512 C. proc.

pen., petenții putând să se folosească în apărare de înscrisurile reconstituite (această reconstituire este posibilă având în vedere că înscrisurile dispărute sunt facturi și contracte între societăți comerciale, ceea ce înseamnă că un exemplar al acestor înscrisuri se găsește la fiecare societate comercială, dacă aceste înscrisuri dovedesc o relație comercială corectă și nu sunt înscrisuri întocmite pro causa, pentru a acoperi o activitate infracțională).

În ceea ce privește mențiunea petenților că „lipsesc exact înscrisurile pe care le-am invocat constant în apărare", această mențiune a fost apreciată ca lipsită de realism, având în vedere că dispariția acestor înscrisuri a fost invocată în apărare, pentru prima dată, în luna mai 2007, în condițiile în care instanța de fond a fost sesizată cu rechizitoriu în luna iulie 2003, iar prin sentința penală nr. 10 din 02 februarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2516/P/2003 al Curții de Apel Oradea, s-a decis condamnarea inculpaților pentru comiterea infracțiunilor reținute în sarcina lor.

Așadar, la patru ani de la emiterea rechizitoriului și la doi ani de la prima condamnare, petenții observă lipsa unor înscrisuri pe care le-au invocat „constant" în apărare, în condițiile în care în această lungă perioadă de timp a avut loc prezentarea materialului de urmărire penală (petentul nu menționează în procesul verbal întocmit cu această ocazie lipsa vreunui înscris), petenții au beneficiat de apărător ales care a formulat apărări întrucât cauza s-a judecat pe fond într-un prim ciclu procesual (fără ca în această apărare sa se menționeze lipsa unor înscrisuri), și în plus petentul B.F., în perioada 2000-2003, a îndeplinit funcția de ofițer activ în cadrul Formațiunii economico-financiare din Poliția orașului Negrești Oaș.

Este evident că petentul a avut și timp suficient și calificarea necesară pentru a lua la cunoștință de rechizitoriu (unde este analizată activitatea infracțională prin raportare la toate înscrisurile emise de societățile comerciale cu care firmele lui B.M. erau în relații comerciale, inclusiv, înscrisurile care privesc facturile și contractele ridicate cu ocazia percheziției), de raportul de constatare financiar-bancară, de procesele verbale și notele de constatare întocmite de specialiști din cadrul D.G.F.P. Satu Mare, astfel că singura concluzie logică ce se desprinde, este aceea că înscrisurile dispărute au existat într-o primă fază și au fost avute în vedere la emiterea acuzării și la condamnarea inculpaților, pentru ca, la un moment dat, cineva interesat în dispariția lor, să le sustragă.

Împotriva ordonanței procurorului de netrimitere în judecată nr. 902/P/20087 din 6 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Urmărire Penală și Criminalistică, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. au formulat plângere petenții B.F. și B.M. solicitând, desființarea ordonanței și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de U.M. și M.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzute și pedepsite de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen. și de abuz în serviciu în forma calificată, prevăzută și pedepsită de art. 246 raportat la art. 248 C. pen. În plângerea formulată la instanță, petenții au reiterat aspectele reclamate în plângerea adresată organului de urmărire penală și anume că intimații U.M., P.L.

și M.I. au sustras din dosarul de urmărire penală nr. 146/T/2002 al Parchetului Național Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea în care a fost întocmit rechizitoriul prin care cei doi au fost trimiși în judecată, un număr de 25 de înscrisuri diferite ridicate cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la locuința lor în data de 13 iunie 2003, înscrisuri îndosariate, numerotate și semnate pe fiecare filă de către B.M., 3 agende completate cu diferite înscrisuri de către petentă și originalul facturii fiscale seria SNACI nr. 2845180 emisă de SC B. SRL pentru SC B.L. SRL. Au mai susținut petenții că a fost sustrasă și plângerea penală înregistrată cu nr. 1318/II/1/2003, plângere la care DNA Oradea a refuzat să dea o soluție legală”.

La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2011 procurorul de ședință a invocat excepția tardivității introducerii plângerii formulată de petenți, iar pe fondul plângerii a pus concluzii de respingere a acesteia ca neîntemeiată. Înalta Curte analizând cu prioritate excepția invocată, constată că aceasta nu este fondată. În conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen.

„după respingerea plângerii făcute conform art. 275 – 278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii”, competentă să judece cauza în primă instanță. Din actele și lucrările dosarului rezultă că ordonanța procurorului nr. 902/P/2008 a fost comunicată petenților la data de 12 iulie 2010 (fila 116, 117), iar plângerea formulată de aceștia în conformitate cu dispozițiile art. 278 C. proc.

pen. împotriva ordonanței menționate a fost trimisă la data de 31 iulie 2010 (data poștei) și înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 5 august 2010. Procurorul șef de secție a soluționat plângerea la data de 27 august 2010, rezoluția de respingere a plângerii fiind comunicată petenților la 13 septembrie 2010 (fila 13). Petenții au trimis plângerea formulată în conformitate cu prevederile art. 278 1 C. proc. pen. la data de 28 septembrie 2010 (data poștei, fila 19), fiind înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție la 1 octombrie 2010 (fila 1). Ultima zi de depunere a plângerii era 4 octombrie 2010. Prin urmare, plângerea formulată de petenți a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen. și nu după expirarea acestui termen așa cum a susținut procurorul. Verificând pe fond ordonanța procurorului nr. 902/P/2008 din data de 6 iulie 2010, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, așa cum cer dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că plângerea formulată de petenții B.F. și B.M. este nefondată. Din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că,într-adevăr, înscrisurile care au fost ridicate cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la locuința petenților în data de 13 iunie 2003 de către ofițerii de poliție P.L.

și U.M., delegați de către procurorul M.I., cel care a întocmit rechizitoriul nr. 146/P/2007 prin care petenții au fost trimiși în judecată, nu se găsesc la dosarul nr. 1570/83/2007 al Tribunalului Satu Mare, instanța legal investită cu judecarea cauzei, nici în dosarele atașate, constituite în căile de atac, ori în dosarul de urmărire penală nr. 146/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție. De asemenea, din cercetări a mai rezultat că la volumul II al dosarului de urmărire penală sunt semne evidente de sustragere a unor înscrisuri: lipsește sigiliul, inscripționarea numărului de file, semnătura de pe ultima copertă, că unul dintre firele cu care a fost cusut respectivul volum este rupt și, deși există două noduri de legare, legătura în ansamblu este slăbită, iar structura de hârtie, a ceea ce trebuia să fie baza de aplicare a sigiliului este vizibil alterată prin extragerea sforii de legare a dosarului, triunghiul de hârtie fiind dezlipit la ambele capete.

Cu toate acestea, așa cum a reținut procurorul de caz în considerentele ordonanței atacate, nu rezultă elemente certe care să ducă la concluzia că dispariția înscrisurilor ridicate de la domiciliul petenților în data de 13-06-2003 se datorează acțiunii de sustragere sau distrugere săvârșite de către intimați, astfel că în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 lit. c) C. proc. pen. În sprijinul celor reținute de procurorul de caz este faptul că înscrisurile din volumul II al dosarului de urmărire penală și anume, raportul de constatare financiar-bancar cu anexe, procesele-verbale și Notele de constatare întocmite de specialiști din cadrul D.G.F.P. Satu Mare (filele 1-171, 172-512) au fost utilizate în cursul cercetărilor de către organele de cercetare penală și specialiștii bancari și avute în vedere de către procurorul M.I.

la întocmirea rechizitoriului nr. 146/P/2002 prin care petenții au fost trimiși în judecată. Dacă intimații ar fi avut vreun interes în sustragerea înscrisurilor respective, nu le-ar mai fi depus la dosarul de urmărire penală și nu ar fi făcut referire la ele pentru a nu fi nevoiți ulterior „să lase urme” evidente, prin ruperea sigiliului, așa cum s-a procedat în speță. Or, fiind de necontestat faptul că cele 25 înscrisuri au fost analizate de organul de urmărire penală și valorificate în cursul cercetărilor penale, este evident faptul că sustragerea lor a avut loc după sesizarea instanței de judecată, când eventual și alte persoane care au justificat un interes legitim au avut acces la dosarul respectiv.

În ce privește soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. – față de intimatul M.I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 1 raportat la art. 246 C. pen. cu motivarea că această faptă nu există în materialitatea ei, Înalta Curte constată că este legală și temeinică. Din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că plângerea nr. 1318/II-1/2003 din 11 august 2003 formulată de B.M. împotriva angajaților B.C.R.

SA Negrești-Oaș privind săvârșirea de către aceștia a unor infracțiuni în legătură cu activitatea infracțională pentru care petenta a fost trimisă în judecată, a fost inițial înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sub nr. 336/P/2002 din 7 noiembrie 2002. Această din urmă unitate de parchet și-a declinat competența de soluționare a plângerii în favoarea Parchetului Național Anticorupție – Serviciul Anticorupție Oradea unde a fost înregistrată sub nr. 1318/II-1/2003 și, repartizată spre soluționare procurorului M.I. cel care a întocmit rechizitoriul nr. 146/P/2002 prin care cei doi petenți au fost trimiși în judecată. Întrucât plângerea formulată de petenta B.M.

privea persoane implicate în comiterea infracțiunilor pentru care ea a fost trimisă în judecată, procurorul M.I., chiar a doua zi, la 12 august 2003 a dispus trimiterea plângerii la Curtea de Apel Oradea pentru a fi avută în vedere la soluționarea dosarului penal nr. 2516/P/2003, privind pe petenți, din perspectiva dispozițiilor art. 337 C. proc. pen. Este adevărat că ulterior, plângerea nu s-a mai găsit la dosarul instanței, dar ceea ce este important pentru cauza al cărei obiect îl constituie cercetarea unor persoane cu privire la sustragerea acestui înscris este faptul că există dovada de netăgăduit că plângerea a fost trimisă Curții de Apel Oradea așa cum rezultă din condica pentru expedierea corespondenței (fila 243, vol. 3 dosar urmărire penală, nr. 902/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție).

Măsura luată de intimat, de trimitere a plângerii la instanță nu se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. în modalitatea normativă a neîndeplinirii unui act, ci este o punere în practică a dispozițiilor art. 337 C. proc. pen., apreciate de procuror ca fiind incidente în cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că ordonanța procurorului este legală și temeinică și sub aspectul dispoziției vizând disjungerea cauzei cu privire la dispariția înscrisurilor din dosarul de urmărire penală nr. 146/P/2002 (atașat dosarului penal nr. 1570/83/2007 al Tribunalului Satu Mare investit cu judecarea cauzei privindu-i pe petenți, urmare admiterii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursurilor pe care le-au formulat atât ei, cât și parchetul și partea civilă împotriva hotărârii prin care au fost condamnați) și a lucrării nr. 1318/II/1/2003 transmisă și primită la Curtea de Apel Oradea și constituirea unui nou dosar penal a cărui competență de soluționare revine Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare.

Susținerea petenților în sensul că urmare a sustragerii documentelor menționate în plângerea penală formulată au fost puși în imposibilitate de a se apăra sunt nefondate și lipsite de realism, concluzie la care în mod corect a ajuns și procurorul de caz. Pe de o parte, dispariția înscrisurilor respective a fost invocată în apărare pentru prima dată în luna mai 2007, în condițiile în care instanța de fond a fost sesizată prin rechizitoriul procurorului în luna iulie 2003, iar prin sentința penală nr. 10 din 2 februarie 2005, petenții au fost condamnați pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.

Așadar, la patru ani de la emiterea rechizitoriului și la doi ani de la prima condamnare, petenții au observat lipsa unor înscrisuri și au formulat plângeri penale în condițiile în care în această lungă perioadă de timp a avut loc prezentarea materialului de urmărire penală (petenții nu menționează în procesul-verbal întocmit cu această ocazie lipsa vreunui înscris), au beneficiat de apărător ales care a formulat apărări la judecata în fond într-un prim ciclu procesual (fără ca în această apărare să se menționeze lipsa unor înscrisuri). Pe de altă parte, așa cum a reținut și procurorul, legea prevede printr-o reglementare specială, procedura în caz de dispariție a înscrisurilor judiciare - art. 508-512 C. proc.

pen.- procedură de care petenții pot uza în fața Tribunalului Satu Mare, instanța înaintea căreia cauza se află pendinte. În consecință, întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii concrete privind săvârșirea de către procurorul M.I. și de către ofițerii de poliție P.L. și U.M. a infracțiunilor reclamate de petenți, plângerea formulată de aceștia se va respinge ca nefondată în conformitate cu dispozițiile art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. și se va menține ca legală și temeinică ordonanța nr. 902/P/2008 din 6 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire penală și criminalistică. Potrivit art. 192 alin. (2) și (4) C. proc.

pen., petenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 150 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, excepția tardivității plângerii formulată de petiționarii B.F. și B.M., invocată de reprezentantul Ministerului Public. Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarii B.F. și B.M. împotriva ordonanței nr. 902/P/2008 din 6 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarii la câte 150 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 ianuarie 2011.