ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 996/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1458 din 16

noiembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost

respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul condamnat M.M.,

privind întreruperea executării pedepsei de 15 ani închisoare, aplicată prin

sentința penală nr. 1656/2004, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că din referatul de anchetă socială rezultă că

petentul condamnat este căsătorit, are doi copii minori care locuiesc cu

bunicii în casa acestora.

Față de concluziile referatului de

anchetă socială, instanța a apreciat că petentul nu a făcut dovada existenței

unor împrejurări speciale din cauza cărora executarea în continuare a pedepsei

să aibă consecințe grave pentru acesta sau pentru familia sa.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, în termen legal, condamnatul.

Prin decizia penală nr. 1000 din 14

decembrie 2005, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul

declarat de condamnatul M.M. cu motivarea că în cauză nu sunt îndeplinite

cerințele art. 453 lit. c), raportat la art. 455 C. proc. pen., pentru

întreruperea executării pedepsei.

În termen legal, împotriva acestor

hotărâri a declarat recurs condamnatul care prin motivele scrise, cât și oral,

a reiterat susținerile anterioare, în sensul că, se impune întreruperea

executării pedepsei pentru a-și ajuta familia care se confruntă cu greutăți

materiale.

Critica va fi analizată în raport de

prevederile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen.,

dar recursul este nefondat.

Este adevărat că întreruperea

executării pedepsei este facultativă și ea se poate realiza doar strict în

condițiile art. 455 C. proc. pen., raportat la art. 453 C. proc. pen.

În conformitate cu aceste dispoziții

legale doar în cazurile limitativ prevăzute se poate întrerupe executarea unei

pedepse.

Situația precară a familiei, invocată

de recurent, poate constitui în sensul legii un caz de întrerupere a executării

pedepsei [(art. 453 lit. c) C. proc. pen.)] numai în măsura în care datorită

unor împrejurări speciale acestea ar avea consecințe grave pentru condamnat sau

familie.

Ori, în cauză situația materială și

locativă a familiei condamnatului nu se circumscrie noțiunii de „împrejurare

specială” atâta vreme cât ea a fost preexistentă stării de detenție a

condamnatului, perpetuându-se în timp. De altfel, probele administrate nu au

făcut nici dovada că în perioada de 3 luni (cât condamnatul ar putea fi pus în

libertate pe această cale) ar exista posibilitatea materială și financiară a

acestuia pentru a-și ajuta familia.

Față de aceste împrejurări, în mod

corect, instanțele au respins și respectiv, au menținut soluția de respingere a

cererii formulate de condamnat.

Pentru aceleași considerente,

constatând că s-a făcut o corectă aplicare a legii în cauză, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de condamnat se va respinge, ca

nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul M.M. împotriva deciziei penale nr. 1000 din 14

decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 lei, din care onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 lei, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 februarie 2006.