ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8626/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la

Tribunalul Prahova la 17 iunie 2002, contestatorii C.A., P.M., V.E., T.M., R.I.,

R.O., P.C.D., C.E. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Păulești,

județul Prahova, SC G. SRL Păulești și Ș.I., solicitând ca, prin hotărârea ce

se va pronunța, să se dispună, în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001,

retrocedarea în natură a terenului în suprafață de cca 20 000 mp și a

construcțiilor edificate pe acesta, situate în comuna Păulești, județul

Prahova.

În motivarea contestației,

contestatorii au susținut că autorii lor, G.T. și T.M., au dobândit imobilul

compus din teren și casă de locuit, bucătărie, garaj și două magazii, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4117/1925, imobile ce au fost

arendate societății C. în baza contractului nr. 2650/1934.

Au mai arătat că imobilul a fost

naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, motiv pentru care contestatorii au

arătat că le-au notificat pe intimate, Consiliul Local Ploiești, prin

dispoziția nr. 98/2002 dispunând restituirea casei de locuit și a terenului

aferent de 347 mp, nu și a diferenței de teren și a celorlalte construcții.

La termenul din 28 august 2002,

contestatorii și-au completat și precizat cererea, solicitând anularea

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2225/1999, prin care

Consiliul Local Păulești a înstrăinat către SC G. SRL Păulești două dintre

construcțiile revendicate și terenul aferent de 1671 mp. S-au invocat ca temei

juridic dispozițiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în subsidiar

solicitându-se acordarea de despăgubiri.

Intimata SC G. SRL a invocat

excepția de necompetență materială în ceea ce privește constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare, precum și prescripția dreptului

la acțiune.

Tribunalul Prahova, prin sentința

civilă nr. 673 din 3 iunie 2003, a admis excepția prescripției la acțiune în

ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2225/1999, reținând că această cerere a

fost formulată la 28 august 2002, deci cu depășirea termenului legal de 1 an de

la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, fiind astfel incidente

dispozițiile art. 46 alin. (5) din actul normativ menționat.

Prin aceeași hotărâre s-a respins ca

nefondată contestația având ca obiect anularea dispoziției 98/2002 și

restituirea în natură a terenurilor și construcțiilor situate în comuna

Păulești sau contravaloarea acestora.

Cu privire la fondul contestației

s-a reținut că pentru diferența de teren nerestituită prin dispoziția nr. 98/2002,

sunt aplicabile dispozițiile art. 8

1

din Legea nr. 10/2001, care fac

trimitere la dispozițiile Legii nr. 18/1991 și care dau posibilitatea

reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole,

contestatorii recunoscând că au formulat cerere în acest sens.

Referitor la celelalte construcții

pretinse de către contestatori s-a apreciat că nu s-a dovedit existența

acestora.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel contestatorii, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru

nepronunțarea în contradictoriu cu toate părțile din proces, în dispozitivul

hotărârii fiind trecută P.M., deși urmare a decesului acesteia în cursul

procesului, fuseseră introduși în cauză moștenitorii V.A., S.E. și C.L.,

conform încheierii din 28 august 2002.

Apelanții au susținut că în mod

eronat le-au fost respinse obiecțiunile la expertiză, determinate de faptul că

expertul a identificat doar construcțiile edificate de SC G., asupra cărora nu

au fost emise pretenții, și nu și celelalte construcții existente pe teren.

S-a mai criticat sentința și pentru

greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, prin decizia nr. 207 pronunțată la 7 octombrie 2003, a respins apelul

reclamanților ca nefondat, reținând că prin omiterea din dispozitiv a

moștenitorilor defunctei P.M., decedată pe parcursul procesului, nu au fost

încălcate drepturile părților, acestea putându-și formula toate apărările și

putând solicita îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul hotărârii.

Cu privire la motivul de apel

referitor la obiecțiunile formulate la expertiza construcției, s-a reținut că

acestea au fost încuviințate de instanță, iar expertul a identificat pe schița

de plan toate construcțiile existente.

De asemenea s-a apreciat că s-a

soluționat corect excepția prescripției dreptului la acțiune, cu privire la

cererea de constatare a nulității contractului nr. 2225/1999.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs reclamanții C.A. , V.E., T.M., R.I., R.O., P.C.D., C.E., V.A., S.E.

și C.L., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de

art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurenții

au susținut că soluțiile pronunțate de instanțele de fond și apel au avut la

bază un probatoriu incomplet, expertul identificând și evaluând doar

construcțiile edificate de pârâta SC G. SRL.

Critica formulată prin cel de-al

doilea motiv de recurs a vizat greșita constatare a nulității contractului de

vânzare cumpărare încheiat între Consiliul Local Păulești și SC G. SRL, în

speța dedusă judecății intervenind o suspendare a acestui termen, atâta timp

cât primul pârât, prin fapta sa culpabilă, nu le-a făcut cunoscut reclamanților

că bunurile revendicate nu mai sunt în posesia sa. Recurenții au susținut că

termenul prevăzut de legiuitor a început să curgă la 28 august 2002, dată la

care au fost informați cu privire la existența contractului de vânzare cumpărare.

Pe fondul pricinii, reclamanții au

criticat hotărârea pentru greșita reține a faptului că terenul solicitat ar fi

făcut obiectul Legii 18/1991, în condițiile în care acesta nu s-a aflat nici la

C.A.P. și nici la I.A.S., ci a fost în permanență în administrarea Primăriei

Păulești.

În dovedirea motivelor de recurs,

reclamanții au depus la dosar înscrisuri.

La 17 ianuarie 2005, intimatele au

formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamanților ca

nefondat.

Analizând ansamblul probator administrat

în cauză, raportat la criticile formulate prin motivele invocate, Curtea

urmează să aprecieze că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin nota de probatorii depuse în

fața primei instanțe la termenul din 15 ianuarie 2003, recurenții-reclamanți au

solicitat probe cu înscrisuri, interogatoriul intimaților, expertiză de

identificare a terenului și a construcțiilor, având ca obiect și stabilirea

despăgubirilor pentru terenul și construcțiile vândute.

Toate probele au fost încuviințate de

instanță, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul menționat, fiind

fixate, le cererea intimatei SC G. și alte obiective: respectiv stabilirea

vechimii construcțiilor și a caracterului provizoriu sau definitiv al acestora.

În loc să răspundă acestor obiective

expertul constructor a identificat și evaluat construcția edificată de SC G. SRL

pe terenul cumpărat, construcție asupra căreia reclamanții nu ridicaseră

pretenții.

Deși prima instanță a încuviințat

obiecțiunile reclamanților și a dispus completarea corespunzătoare a

expertizei, în fața refuzului constant al expertului de a se conforma

dispozițiilor instanței, judecătorul fondului a trecut la judecarea pricinii.

Ca atare hotărârea primei instanțe,

menținută de instanța de apel a fost pronunțată în baza unui probatoriu

incomplet.

Era necesar să se stabilească în mod

concret care sunt construcțiile care se află în prezent pe terenul în litigiu,

dacă acestea au fost edificate anterior sau ulterior naționalizării, având în

vedere și inventarul acestor construcții (anexa 6 la recurs) întocmit cu ocazia

preluării de către stat și contractul de concesiune-arendare.

Se va reține că prin motivele de

apel reclamanții au solicitat refacerea acestei expertize, în condițiile art. 292

alin. (1) C. proc. civ.

Și cel de al treilea motiv de recurs

va fi apreciat ca neîntemeiat în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurenții au făcut dovada că

terenul a cărui restituire au solicitat, nu a avut niciodată destinație

agricolă și ca atare nu putea face obiectul Legii 18/1991.

Cererile formulate de reclamanți în

temeiul acestui act normativ au fost respinse, prin adeverința nr. 2935 din 15

octombrie 1949 a Primăriei comunei Păulești menționându-se că s-a reconstituit

dreptul de proprietate pentru suprafața de 4,41 ha, eliberându-se titlu de

proprietate 31471/1974, suprafața de 1663 mp, nefăcând obiectul Legii 18/1991.

Împrejurarea că terenul în litigiu

este un teren intravilan rezultă din planul de situație anexă la expertiza

Neagu Nicu, precum și din întâmpinarea pârâtei din recurs.

Critica referitoare la modul de

soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

este nefondată.

Deși dispozițiile art. 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 se referă la prescrierea dreptului la acțiune în termen

de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, în realitate acest termen este

un termen de decădere, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Ca atare acest termen nu este

susceptibil de întrerupere sau suspendare, recurenții neputând solicita să fie

repuși în termenul de formulare a acțiunii, întrucât a operat decăderea

deoarece acțiunea a fost formulată ulterior datei de 14 august 2002.

Cu ocazia rejudecării, urmează ca

instanța să aibă în vedere dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 astfel cum

a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției.

Față de considerentele menționate și

având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată cu trimitere spre

rejudecarea apelului la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanți împotriva deciziei nr. 207 din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel

Ploiești pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 1 noiembrie 2005.