ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4275/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 6 iulie 2004, reclamanta Casa de Economie, Credit, Asistență și Pensii a Personalului din Poștă și Telecomunicații l-a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului București pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Dispoziției nr. 2921 din 24 mai 2004. În motivarea contestației s-a arătat că prin dispoziția menționată a fost respinsă notificarea prin care reclamanta a solicitat imobilul din București. Prin sentința civilă nr. 1006 din 7 decembrie 2004 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins contestația ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că nu s-au depus la dosar înscrisuri care să demonstreze calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și nici nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din București. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1345 din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele deciziei sale instanța de apel a arătat că reclamanta nu a probat că este aceeași persoană juridică cu cea desființată anterior acest aspect nefiind stabilit prin sentința civilă nr. 312 din 20 decembrie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1. Casa de Economie, Credit și Asistență a personalului PTT a fost înființată prin lege, ca instituție specială și ca persoană juridică de drept public, deși la acea dată fiind în vigoare și Legea nr. 21/1924 putea primi personalitate juridică prin hotărâre judecătorească, ca persoană juridică de drept privat, așa cum a procedat reclamanta în anul 1996. În anul 1939 Casa de Economie, Credit și Asistență a fost creată prin voința autorității statului, pentru reglementarea unui domeniu considerat de interes public și, de aceea, a fost înființată o persoană juridică de drept public, în a cărei organizare și funcționare reprezentanții statului aveau un rol important, iar fondurile și patrimoniul Casei nu erau exclusiv private.

Chiar înainte de anul 1939, Casa a fost înființată tot printr-o lege, în anul 1905, ceea ce nu lasă nici un dubiu asupra statutului ei de persoană juridică de drept public. Această persoană juridică și-a încetat activitatea prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 356/1949. Reclamanta nu este continuatoarea persoanei juridice desființate anterior, ea fiind o persoană juridică de drept privat, și având o structură, mod de organizare și funcționare diferite. Împotriva acestei hotărâri apelanta reclamantă a declarat recurs prin care, după expunerea situației de fapt și de drept din celelalte etape procesuale, a formulat următoarele critici: Instanța de apel nu a fost de acord să aprobe întocmirea unei adrese către C.N.S.L.R.

Frăția pentru ca aceasta să depună la grefa instanței dosarul imobilului în litigiu. Instanțele nu s-au pronunțat asupra excepțiilor invocate de Casă privitoare la neconstituționalitatea art. 3 din Decretul nr. 358/1949 nepublicarea în Buletinul Oficial a HCM nr. 942/1949, abrogarea în mod expres și în totalitate a Decretului nr. 358/1949, nerespectarea la emitere și includere a art. 3 a dispozițiilor Codului Civil, a Legii nr. 21/1924, a Legii nr. 11/1944, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Legii Casei din 1939. Instanțele nu au recunoscut prevederile art. I ale Statutului Casei, autorizat prin hotărâre judecătorească cu autoritate de lucru judecat. În mod greșit instanțele nu s-au pronunțat asupra dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilului în litigiu.

În mod greșit s-a considerat că recurenta nu este continuatoarea fostei persoane juridice desființate înainte de 1989. În dovedirea recursului, în temeiul art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei au fost depuse în copie, acte normative și hotărâri judecătorești. Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs și în raport de probele administrate în toate etapele procesuale, Curtea a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Conform art. 175 alin. (19 C. proc. civ., dacă înscrisul se găsește în păstrarea unei autorități sau a altei persoane, instanța va dispune aducerea lui în termenul fixat în acest scop. Cel care deține înscrisul este îndreptățit să refuze aducerea acestuia în cazurile prevăzute de art. 173. Textul trebuie înțeles în sensul că se referă la depunerea unor înscrisuri a căror administrare a fost încuviințată de către instanță, în condițiile art. 167 C. proc.

civ. Cât vreme instanțele aveau de stabilit, în prealabil, dacă reclamanta avea sau nu calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, depunerea unor înscrisuri pentru dovedirea proprietății asupra imobilului în litigiu nu era concludentă. Aspectele apreciate de reclamantă drept excepții constituie în realitate apărări pe fond, care erau de examinat după stabilirea, în privința reclamantei, a faptului că era continuatoarea persoanei juridice desființate. Prin urmare, neexaminarea lor nu a fost de natură să influențeze soluția la care s-au oprit instanțele. Într-adevăr, reclamanta nu este persoană îndreptățită în condițiile impuse de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Conform acestui text, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii.

Prin sentința civilă nr. 312 din 20 decembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 nu s-a stabilit faptul că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice desființate. În mod corect instanța de apel a apreciat că reclamanta, constituită în sistemul Legii nr. 21/1924, este o persoană juridică de drept privat, pe când Casa de Economie, Credit și Asistență a Personalului PTT, înființată prin Legea din 1939, în condițiile în care era în vigoare și Legea nr. 21/1924, era o persoană juridică de drept public. Având în vedere cele mai sus reținute, în condițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Casa de Economie, Credit, Asistență și Pensii a Personalului din Poștă și Telecomunicații împotriva deciziei civile nr. 1345 din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2006.