ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4275/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei

civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, la 6 iulie 2004, reclamanta Casa de Economie, Credit,

Asistență și Pensii a Personalului din Poștă și Telecomunicații l-a chemat în judecată

pe pârâtul Primarul municipiului București pentru ca instanța, prin hotărârea

ce o va pronunța să dispună anularea Dispoziției nr. 2921 din 24 mai 2004.

În motivarea contestației s-a arătat că prin dispoziția

menționată a fost respinsă notificarea prin care reclamanta a solicitat

imobilul din București.

Prin sentința civilă nr. 1006 din 7 decembrie 2004

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins contestația ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că nu s-au

depus la dosar înscrisuri care să demonstreze calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii și nici nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului din București.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a

fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1345 din 23 septembrie 2005 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele deciziei sale instanța de apel a arătat că

reclamanta nu a probat că este aceeași persoană juridică cu cea desființată

anterior acest aspect nefiind stabilit prin sentința civilă nr. 312 din 20

decembrie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1.

Casa de Economie, Credit și Asistență a personalului PTT a

fost înființată prin lege, ca instituție specială și ca persoană juridică de

drept public, deși la acea dată fiind în vigoare și Legea nr. 21/1924 putea

primi personalitate juridică prin hotărâre judecătorească, ca persoană juridică

de drept privat, așa cum a procedat reclamanta în anul 1996.

În anul 1939 Casa de Economie, Credit și Asistență a fost

creată prin voința autorității statului, pentru reglementarea unui domeniu

considerat de interes public și, de aceea, a fost înființată o persoană

juridică de drept public, în a cărei organizare și funcționare reprezentanții

statului aveau un rol important, iar fondurile și patrimoniul Casei nu erau

exclusiv private. Chiar înainte de anul 1939, Casa a fost înființată tot

printr-o lege, în anul 1905, ceea ce nu lasă nici un dubiu asupra statutului ei

de persoană juridică de drept public. Această persoană juridică și-a încetat

activitatea prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 356/1949.

Reclamanta nu este continuatoarea persoanei juridice

desființate anterior, ea fiind o persoană juridică de drept privat, și având o

structură, mod de organizare și funcționare diferite.

Împotriva acestei hotărâri apelanta reclamantă a declarat

recurs prin care, după expunerea situației de fapt și de drept din celelalte

etape procesuale, a formulat următoarele critici:

Instanța de apel nu a fost de acord să aprobe întocmirea

unei adrese către C.N.S.L.R. Frăția pentru ca aceasta să depună la grefa

instanței dosarul imobilului în litigiu.

Instanțele nu s-au pronunțat asupra excepțiilor invocate de

Casă privitoare la neconstituționalitatea art. 3 din Decretul nr. 358/1949

nepublicarea în Buletinul Oficial a HCM nr. 942/1949, abrogarea în mod expres

și în totalitate a Decretului nr. 358/1949, nerespectarea la emitere și

includere a art. 3 a dispozițiilor Codului Civil, a Legii nr. 21/1924, a Legii

nr. 11/1944, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Legii Casei din

1939.

Instanțele nu au recunoscut prevederile art. I ale

Statutului Casei, autorizat prin hotărâre judecătorească cu autoritate de lucru

judecat.

În mod greșit instanțele nu s-au pronunțat asupra dreptului

de proprietate al recurentei asupra imobilului în litigiu.

În mod greșit s-a considerat că recurenta nu este

continuatoarea fostei persoane juridice desființate înainte de 1989.

În dovedirea recursului, în temeiul art. 305 C. proc. civ.,

la dosarul cauzei au fost depuse în copie, acte normative și hotărâri

judecătorești.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs

și în raport de probele administrate în toate etapele procesuale, Curtea a

apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform art. 175 alin. (19 C. proc. civ., dacă înscrisul se

găsește în păstrarea unei autorități sau a altei persoane, instanța va dispune

aducerea lui în termenul fixat în acest scop. Cel care deține înscrisul este

îndreptățit să refuze aducerea acestuia în cazurile prevăzute de art. 173.

Textul trebuie înțeles în sensul că se referă la depunerea

unor înscrisuri a căror administrare a fost încuviințată de către instanță, în

condițiile art. 167 C. proc. civ.

Cât vreme instanțele aveau de stabilit, în prealabil, dacă

reclamanta avea sau nu calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr.

10/2001, depunerea unor înscrisuri pentru dovedirea proprietății asupra

imobilului în litigiu nu era concludentă.

Aspectele apreciate de reclamantă drept excepții constituie

în realitate apărări pe fond, care erau de examinat după stabilirea, în

privința reclamantei, a faptului că era continuatoarea persoanei juridice

desființate. Prin urmare, neexaminarea lor nu a fost de natură să influențeze

soluția la care s-au oprit instanțele.

Într-adevăr, reclamanta nu este persoană îndreptățită în

condițiile impuse de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Conform acestui text, sunt îndreptățite la măsuri

reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent,

persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat,

de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6

martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul

articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până

la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea

lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989,

dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană

juridică cu cea desființată sau interzisă, precum și partidele politice a căror

activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii.

Prin sentința civilă nr. 312 din 20 decembrie 1996 a

Judecătoriei sectorului 1 nu s-a stabilit faptul că reclamanta este continuatoarea

persoanei juridice desființate. În mod corect instanța de apel a apreciat că

reclamanta, constituită în sistemul Legii nr. 21/1924, este o persoană juridică

de drept privat, pe când Casa de Economie, Credit și Asistență a Personalului

PTT, înființată prin Legea din 1939, în condițiile în care era în vigoare și

Legea nr. 21/1924, era o persoană juridică de drept public.

Având în vedere cele mai sus reținute, în condițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința

păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Casa de

Economie, Credit, Asistență și Pensii a Personalului din Poștă și

Telecomunicații împotriva deciziei civile nr. 1345 din 23 septembrie 2005 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2006.