ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1437/2005

deliberând asupra recursului declarat de condamnatul contestator F.V. împotriva deciziei penale nr. 371/ A din 27 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, constată următoarele: Prin cererea formulată la 28 august 2003 condamnatul F.V. a invocat, pe calea contestației la executare faptul că a executat pedeapsa care îi fusese aplicată prin sentința penală nr. 15 pronunțată de Judecătoria Caransebeș la 11 februarie 1999. Prin aceeași cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 460 și art. 461 lit. c) și d) C. proc. pen., s-a susținut de către contestatorul-condamnat că mandatul de executare emis împotriva sa este nelegal și că este beneficiarul grațierilor succesive acordate prin Decretul nr. 137/1997 și respectiv prin Legea nr. 543/2002.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timiș, secția penală cu numărul de dosar 5445/P/2003, iar prin sentința penală nr. 125 din 5 iulie 2004 instanța astfel sesizată a respins contestația la executare. De asemenea, prin decizia penală 371/ A pronunțată la 27 octombrie 2004, în dosarul nr. 5705/P/2004, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză de condamnatul contestator F.V. Pentru a pronunța aceste soluții, instanța de fond și cea de apel au verificat în mod detaliat situația juridică a condamnatului constatând că pedeapsa pe care acesta o are de executat a fost determinată luându-se deja în considerare incidența în cazul său a unor dispoziții de grațiere.

S-a reținut, de asemenea, că unele dintre aserțiunile sale referitoare la faptul că ar fi beneficiat de o liberare condiționată nu își găsesc confirmarea în evidențele penitenciarelor conchizându-se că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 461 C. proc. pen., care să justifice o eventuală admitere a contestației la executare. La 29 octombrie 2004, F.V. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 6435/2004. Recursul nu a fost motivat în scris, iar recurentul nu s-a prezentat în fața acestei Curți deși a fost citat atât la domiciliul indicat în declarația de recurs cât și prin afișare.

Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea are în vedere că soluționarea cauzei în primă instanță și apoi în apel s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 460 și următoarele C. proc. pen., aplicabile în principiu în materia contestației la executare, precum și pe baza unei analize complete a înscrisurilor care atestă situația juridică a recurentului. Întrucât în cauză nu își găsesc incidența nici una dintre prevederile art. 385 9 C. proc. pen., Curtea urmează a face aplicarea art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respingând recursul ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de soluționarea cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator F.V. împotriva deciziei penale nr. 371/ A din 27 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 februarie 2005.