ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5535/2005

Asupra

recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea civilă nr. 7987 din 12 decembrie

2003, Judecătoria Sibiu a admis cererea formulată de executorul judecătoresc C.I.

și a încuviințat începerea executării silite în favoarea reclamantei creditoare

M.L.F. împotriva pârâtului debitor M.A.M. pentru aducerea la îndeplinire a

titlului executor “Act de adjudecare” din 4 decembrie 2003 pentru imobilul

identificat cu C.F. Sibiu, top 4009/16.

Judecătoria a reținut că prin actul de adjudecare din

4 decembrie 2003, pârâtul debitor a fost obligat să evacueze imobilul, actul

fiind investit cu formulă executorie.

Apelul declarat de către debitor a fost respins prin

decizia civilă nr. 514/A din 31 martie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, care a

reținut că instanțele, potrivit art. 373 C. proc. civ., au obligația de a

verifica doar valabilitatea titlului executoriu, toate celelalte incidente

legate de executarea silită putând fi invocate exclusiv pe calea contestației

la executare.

Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de

lege, a declarat recurs debitorul.

Fără a indica vreunul din motivele prevăzute de art.

304 C. proc. civ., debitorul a arătat că decizia este nelegală deoarece s-a

încuviințat executarea pentru M., deși creditor este M.V., iar instanța de apel

nu face referire la acest aspect. De asemenea, s-a încuviințat executarea

silită fără ca titularul de carte funciară, soții V.D. și D., să o fi cerut.

Mai susține debitorul că executarea vizează suma de

200.000.000 lei, dar chitanța eliberată de executorul judecătoresc menționează

doar 20.000 lei

Criticile formulate permit încadrarea recursului în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce

se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 373 și art. 373

1

C. proc.

civ., instanța încuviințează executarea silită a titlului executoriu în urma

solicitării executorului judecătoresc, care va depune cererea creditorului

urmăritor și titlu executoriu.

Prin urmare, în cadrul procedurii încuviințării

executării, sarcina instanțelor de judecată este aceea de a verifica dacă există

o cererea de executare din partea unui creditor și dacă titlul executoriu

îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

În cauză, a existat o cerere de executare adresată

executorului judecătoresc de creditoarea M.L.F., iar ordonanța de adjudecare

din 4 decembrie 2003 este titlu executoriu deoarece art. 516 pct. 8 C. proc.

civ. dispune că ordonanța de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva

debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia din urmă.

Prin urmare, încuviințând executarea silită,

instanțele au făcut o corectă aplicare a textului de lege în discuție.

Împrejurarea că încheierea de încuviințare

menționează că numele creditorului este M.L.F., în loc de M.V.L.F., nu prezintă

relevanță, atât timp cât, în mod evident este o eroare materială ce poate fi

îndreptată conform dispozițiilor Codului de procedură civilă.

De altfel, în apel, debitorul nu a criticat

încheierea judecătoriei sub acest aspect, susținerea că instanța de apel nu

s-ar fi pronunțat cu privire la numele diferit al creditorului fiind nefondată.

Mai susține recurentul, că în mod greșit instanța a

încuviințat executarea, în condițiile în care proprietari tabulari ai

imobilului sunt soții V.D. și D.

Și această critică este nefondată deoarece, conform

titlului executoriu, calitatea de creditor aparținea intimatei iar cea de

debitor recurentului. De altfel, înstrăinarea imobilului s-a realizat ulterior

încuviințării executorii și, așa cum în mod corect a constatat instanța de

apel, împrejurarea că imobilul din litigiu a fost înstrăinat unor terțe

persoane nu are relevanță în această fază procesuală.

Sub un ultim aspect, recurentul arată că în mod

greșit s-a încuviințat executarea pentru suma de 200.000.000 lei.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte

constată că prin încheiere, instanța a încuviințat și executarea cheltuielilor

de executare, fără a preciza o anume sumă. Prin urmare, orice diferend cu

privire la cuantumul cheltuielilor de executare urmează a fi soluționat în

cadrul unei contestații la executare, iar nu în cadrul procedurii încuviințării

executării.

Față de cele de mai sus, recursul debitorului va fi

privit ca nefondat și, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de debitorul M.A.M. împotriva

deciziei civile nr. 514/A din 31 martie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2005.