ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5560/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 17 martie 2005, în dosarul nr. 6834/C/2003, secția civilă a Tribunalului Bihor, la cererea reclamantei T.I., a sesizat secția de contencios administrativ a aceleiași instanțe, cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor pct. B Cap. II din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Prin sentința nr. 160/CA din 18 mai 2005, secția de contencios administrativ a Tribunalului Bihor a declinat competența soluționării excepției, în favoarea Curții de Apel Oradea.

Guvernul României, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția inadmisibilității sesizării, motivând, în principal, că potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 554/2004, cauzele aflate pe rolul instanțelor, la data intrării în vigoare a acestei legi, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței, această lege intrând în vigoare la data de 7 ianuarie 2005, iar în subsidiar că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât excepția invocată de reclamantă vizează nelegalitatea prevederilor pct. 1.4 lit. b) al Cap. II din H.G. nr. 498/2003, prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care este un act administrativ cu caracter normativ, și nu individual.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 231/CA/2005 - PI din 19 septembrie 2005, a respins excepția inadmisibilității invocată de Guvernul României. A admis excepția cu care a fost invocată instanța de contencios administrativ, de către Tribunalul Bihor, la cererea reclamantei T.I. A constatat că prevederile pct. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobată prin H.G. nr. 498/2003, sunt nelegale, contravenind prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, „orice alte imobile preluate fără titlu valabil”.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: - Cu privire la inadmisibilitatea invocării excepției în cauzele înregistrate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, raportat la art. 27 din această lege, s-a apreciat că prevederile acestui text nu sunt incidente în speță, întrucât se referă la cauzele de contencios administrativ aflate pe rolul instanțelor, la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar nu la procesele la care face referire art. 4 din această lege. Nici excepția inadmisibilității invocării nelegalității unui act administrativ cu caracter administrativ nu s-a apreciat a fi întemeiată, raportat la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

- Cu privire la excepția de nelegalitate a pct. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că aceste prevederi contravin dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât preluarea imobilului de către stat, ca urmare a înstrăinării formale de către persoana care a formulat o cerere de părăsire definitivă a țării, cu plata unei sume stabilită de stat, câtă vreme ea nu poate părăsi țara, dacă nu face dovada înstrăinării către stat a imobilului, este o preluare abuzivă, fără titlu valabil, reglementat de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal, pârâtul Guvernul României.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susținut, în esență, că: - H.G. nr. 498/2003 este temeinică și legală, fiind adoptată în conformitate cu art. 108 din Constituția României și art. 56 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; - Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și o explicitare a noțiunii de „imobil preluat în mod abuziv”, precum și identificarea unor situații în care preluarea dispusă nu poate fi considerată abuzivă, cu referire la Decretul nr. 223/1974: - în cazul înstrăinării locuinței către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, atunci când aceasta se face ca urmare a cererii de plecare definitivă din țară, preluarea nu poate fi considerată abuzivă; - prevederile pct. 1.4.

lit. b) din Cap. II al H.G. nr. 498/2003 nu fac altceva decât să interpreteze prevederile generale ale art. 1 din același act normativ, fiind pe deplin legale. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente: Excepția de nelegalitate invocată în condițiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se referă la prevederile pct. 1.4. lit. b) din Cap. II din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Nelegalitatea prevederilor mai sus arătate este raportată la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, Curtea urmează a reține că: Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv, se înțelege și „orice alte imobile preluate fără titlu valabil”; în același text de lege la pct. 2 prevăzându-se în mod expres că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi”. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 10/2001 și cum în mod constant jurisprudența, dar și doctrina au stabilit calificarea ca fiind o „preluare abuzivă” a unui imobil, în sensul existenței sau nu a unui „titlu valabil”, este atributul exclusiv al instanțelor de judecată învestite să soluționeze acțiuni intentate în baza Legii nr. 10/2001.

Pct. 1.4. lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498/2003, prevăd, însă, că în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat, stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, situație în care „soluționarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită, va fi respingerea motivată a cererii”. Cu alte cuvinte, în cazul preluării imobilelor în baza Decretului nr. 223/1974, în situația înstrăinării imobilului către stat, ca urmare a cererii de plecare definitivă din țară, se consideră de plano că preluarea nu a fost abuzivă, deși, așa cum s-a arătat, numai instanța este cea care urmează a stabili dacă preluarea a fost făcută cu sau fără titlu valabil.

De altfel, Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat imediat după evenimentele din decembrie 1989, prin Decretul - lege nr. 9/1989, în vederea înlăturării imediate din legislația țării, a unor reglementări legale emise de fostul regim dictatorial, care, prin caracterul lor discriminator și nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale poporului român. În art. 2 din Decretul nr. 223/1974 se prevedea în mod imperativ că „persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară, sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor, iar înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri”. Or, în condițiile în care textul din Decretul nr. 223/1974 prevedea imperativ obligația de înstrăinare către stat, fără a exista posibilitatea legală de înstrăinare către un terț, nu se poate susține, așa cum se prevede în pct. 1.4.

lit. b) din Normele metodologice a căror nelegalitate a fost invocată, că „în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat, stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă”. Așa fiind, este evident că preluarea imobilului de către stat, ca urmare a înstrăinării formale de către persoana care a formulat o cerere de plecare definitivă din țară, cu plata unei sume stabilite de stat, în condițiile în care acea persoană nu putea părăsi țara, decât dacă făcea dovada înstrăinării către stat a imobilului proprietatea sa, nu poate fi considerată ca fiind o preluare cu titlu valabil, urmând a fi aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, în raport cu cele mai sus reținute și având în vedere dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, soluția pronunțată de instanța de fond fiind legală și în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței nr. 231/CA/2005 - PI din 19 septembrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2005.