ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3547/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

de nelegalitate și procedura derulată în fața primei instanțe.

Prin încheierea din data de 25 februarie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, a fost învestită, în primă

instanță, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 970/2002,

invocată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Oradea în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Sânmartin și Guvernul României.

În motivarea

excepției de nelegalitate, reclamantul a arătat că prin H.G. nr. 970/2002

privind atestarea domeniului public al județului Bihor, precum și al

municipiilor, orașelor și comunelor din județul Bihor, în anexa nr. 2, s-a

consacrat apartenența la domeniul public al municipiului Oradea a Casei de

Cultură Băile Felix.

S-a mai arătat că,

prin aceeași H.G. nr. 970/2002, imobilul teren în suprafață de 2.318 mp și

construcția situată pe acesta s-au trecut în inventarul bunurilor imobile

aparținând comunei Sânmartin, astfel că același imobil construcție se regăsește

în inventarul bunurilor aparținând domeniului public a două unități

administrativ-teritoriale, fiind vorba în speță de Comuna Sânmartin și

Municipiul Oradea.

Pârâtul Guvernul

României, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepțiile inadmisibilității

excepției de nelegalitate și a lipsei capacității procesuale a părților, în

principal a Consiliului Local al Municipiului Oradea și, în subsidiar, a

Consiliului Local al Comunei Sânmartin.

Pe fondul cauzei a

solicitat respingerea excepției ca nefondate.

de Apel.

Curtea

de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 178/ CA din 10 mai 2010, a respins excepția lipsei capacității

procesuale a pârâtului, în principal a Consiliului Local al Municipiului Oradea

și, în subsidiar, a Consiliului Local al Comunei Sânmartin, invocate de pârâtul

Guvernul României; a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 970/2002,

invocată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Oradea în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Comunei Sânmartin și Guvernul

României.

Pentru a pronunța

această soluție, în ceea ce privește excepția de nelegalitate, prima instanță a

reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007:

„Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual,

indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui

proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar

potrivit art. 2 alin. (2), teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de

nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială,

cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".

Curtea

Constituțională, prin Deciziile nr. 425 și nr. 426/2008, a reținut că

dispozițiile sus menționate sunt constituționale în raport de prevederile din

Legea fundamentală.

Însă, în privința

acestor dispoziții legale, respectiv art. 4 alin. (1)din

Legea nr. 554/2004,

cu modificările ulteriore, și art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 261/2007,

ce reprezintă temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, instanța

a precizat că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o

parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la

eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte (Convenția Europeană), iar, pe de altă

parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la

compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările

și jurisprudența comunitare.

În acest sens,

judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției europene a

drepturilor omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor

acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere

contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea

acesteia de către legiuitor” (Hotărârea din 26 aprilie 2007, Cauza D.Popescu c.

României).

Totodată, Curtea de

Justiție de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național

în calitate de prim judecător comunitar, a reținut că „este de competența

instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar,

îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național

precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale

securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea

comportamentului atât al beneficiarului fondurilor pierdute, cât și al

autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe

deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexe C -

383/06 și C - 385/06).

Astfel, instanța de

fond, raportându-se la Convenția europeană a drepturilor omului, la practica

C.E.D.O, precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de

Justiție de la Luxemburg, a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit

cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste

dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a

căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale

omului.

în cauză de Consiliul Local al Municipiului Oradea.

Împotriva sentinței

Curții de apel a declarat recurs Consiliul Local al Municipiului Oradea,

invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține că

prima instanță a încălcat prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

ignorând faptul că actul administrativ vizat de excepția de nelegalitate are

caracter normativ și, prin urmare, poate fi atacat oricând.

Pe de altă parte,

recurentul arată că a luat cunoștință de hotărârea de guvern atacată abia la

data de 19 decembrie 2007 așa încât nu i se poate reproșa că nu a acționat

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

formulate de Consiliul Local Sânmartin.

Prin concluziile

scrise depuse la data de 15 iulie 2010, intimatul Consiliul Local Sânmartin a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentului

la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul consideră

că prima instanța a aplicat corect legea, prin prisma principiului

neretroactivității legii civile, soluția pronunțată fiind în acord cu întreaga

jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la natura

juridică a actului administrativ atacat, intimatul a arătat că acesta nu are

caracter normativ, ci individual.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în concluziile

scrise, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

relevante

Excepția de

nelegalitate cu soluționarea căreia a fost învestită prima

instanță vizează H.G.

nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al județului Bihor, precum și

al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Bihor.

Curtea de apel a stabilit

în mod legal că actul administrativ examinat este individual, iar nu normativ.

H.G. adoptată în

cadrul procedurii de atestare a domeniului public prevăzute de art. 21 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

nu poate fi calificată ca fiind act administrativ normativ întrucât nu cuprinde

reglementări formulate abstract, cu caracter obligatoriu pentru un număr

nedeterminat de destinatari, ci, dimpotrivă, are o sferă restrânsă de

adresabilitate, predeterminată, stabilind prin anexele sale inventarul

bunurilor aparținând domeniului public al unităților administrativ teritoriale

din județul Bihor.

Prin urmare, nefiind

un act normativ, H.G. nr. 970/2002 nu poate fi atacată oricând pe cale de

acțiune sau de excepție, dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 invocate

de recurent nefiind aplicabile.

De altfel soluția

pronunțată de Curtea de apel este în acord cu întreaga jurisprudență a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în

materia examinată, potrivit căreia nu pot face obiectul unei excepții de

nelegalitate conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, actele administrative

individuale emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Argumentele prezentate la pct. I.2 din decizie, însușite de instanța de recurs,

conduc univoc către concluzia enunțată.

În fine, recurentul

nu poate invoca împrejurarea că este privat de dreptul de a beneficia de un

proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană, prin aceea

că nu îi este garantat accesul la o instanță, câtă vreme, potrivit propriilor

afirmații, a luat cunoștință de actul administrativ la data de 19 decembrie 2007,

sub imperiul Legii nr. 554/2004, dar nu a acționat în termenul prevăzut de art.

11 din acest act normativ, cu respectarea condiției impuse prin art. 7 alin. (3)

din Lege.

soluției instanței de recurs.

Pentru considerentele

expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în temeiul art.

274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată

către intimatul Consiliul Local Sânmartin, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Consiliul Local al Municipiului Oradea împotriva sentinței civile nr.

178/ CA din 10 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la

3.500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Consiliul Local

Sânmartin.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 iulie 2010.