ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3139/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2329 din 31 martie 2009, Tribunalul Constanța, secția comercială, a admis acțiunea precizată de reclamanta SC A.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.M.N. SA și a obligat pârâta la plata sumei de 49.030,24 RON , reprezentând echivalentul valoric al prejudiciului cauzat prin fapte ilicite. În considerentele sentinței, instanța a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. S-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Eforie Nord, județul Constanța, prin actul de adjudecare din 18 martie 2005 și că, ulterior, în perioada 19 martie 2005 - 21 martie 2005, salariații societății pârâte au sustras bunuri din imobil și au deteriorat zugrăvelile interioare și exterioare, pardoselile imobilului, aducându-i prejudicii reclamantei.

Instanța a cuantificat prejudiciul prin raportare la raportul de expertiză, la suma de 49.030,24 RON , reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații necesare pentru aducerea imobilului la starea inițială, exclusiv valoarea lucrărilor de modernizare și de creștere a gradului de confort. De asemenea, instanța a avut în vedere și împrejurarea că, anterior vânzării la licitație, s-a întocmit un proces - verbal de situație prin care imobilul a fost descris amănunțit, prețul stabilindu-se în raport de dispozițiile art. 500 alin. (2) C. proc. civ.

Considerându-se că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, respectiv existența faptei ilicite a prepușilor pârâtei, vinovăția acestora, legătura de cauzalitate între fapta acestora și prejudiciul încercat de reclamantă, precum și existența raportului de prepușenie între societatea pârâtă și persoanele care au acționat în timpul programului normal de muncă, la instrucțiunea precisă a organelor de conducere ale societății pârâte, instanța a dispus obligarea pârâtei la suportarea prejudiciului cauzat.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 146 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, care a statuat că vinovăția ca element al răspunderii civile îmbracă o formă mai largă decât sfera vinovăției din materia penală astfel că, lipsa vinovăției penale nu exclude vinovăția civilă, aceasta din urmă mergând până la limita celei mai ușoare culpe. S-a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că, în speță, organele de urmărire penală au apreciat că nu se impune începerea urmăririi penale față de directorul și salariații pârâtei pentru ca lipsa vinovăției - ca element constitutiv al infracțiunii, nu exclude existența vinovăției civile.

Cu privire la faptă, din probele administrate în cauză, instanța a reținut că după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, angajați ai societății pârâte, însoțiți de un director al pârâtei, au intrat în vilă și au ridicat mai multe obiecte din dotarea imobilului, producând și degradări imobilului, iar faptul că pârâta a apreciat că îmbunătățirile aduse imobilului îi aparțin nu poate constitui o justificare a modului în care a acționat și nu-i poate conferi legitimitate. În ce privește prejudiciul s-a avut în vedere că prima instanță nu s-a raportat exclusiv pe raportul de expertiză, ci a coroborat constatările acestuia cu întregul material probator administrat în cauză (înscrisuri, martori), iar pârâta nu a combătut daunele și valoarea acestora prin alte mijloace de probă.

În concluzie, instanța de apel a constatat îndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. și că pârâta nu a contestat incidența dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. Împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. După expunerea situației de fapt și a considerentelor din sentința fondului, recurenta afirmă că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile obligatorii pentru antrenarea răspunderii delictuale, susținând următoarele: - În ce privește existența faptei ilicite și a vinovăției se arată că participarea SC T.M.N. SA la licitația imobilului în litigiu a avut ca scop - aducerea la cunoștința adjudecatarului faptul că investițiile imobilului îi aparțin și că situația acestuia nu a fost avută în vedere, în raporturile dintre SC A.I.

SRL și SC B.R.D. SA. Afirmă recurenta, că intimata a cumpărat imobilul, cunoscând titularul dreptului de proprietate asupra investițiilor, asumându-și un risc, însă nu poate preciza dacă prețul stabilit de SC B.R.D. SA reflectă și valoarea investițiilor, iar curtea de apel a avut în vedere doar situația privită din perspectiva reclamantei, considerând că SC T.M.N. SA era obligată să recunoască întocmai un contract de vânzare – cumpărare. De asemenea, se susține că fapta angajaților s-a derulat în parte, în timpul evacuării din imobil, iar acțiunea acestuia a fost legitimată de pasivitatea executorului judecătoresc și a lucrărilor de poliție, care nu au intervenit pentru a stopa preluarea bunurilor respective.

Se concluzionează că fapta ilicită nu poate fi reținută în sarcina sa întrucât scopul nu a fost de a degrada un imobil, ci doar de a prelua o serie de bunuri ce-i aparțineau, dreptul de proprietate asupra investițiilor a fost recunoscut de către intimată încă de la achiziționarea imobilului, iar executorul judecătoresc i-a pus în vedere să-și preia bunurile, ceea ce înseamnă că nu există vinovat și nici faptă ilicită. - În ce privește prejudiciul, recurenta susține existența unei erori de apreciere, considerând că acesta nu este cert nici sub aspectul existenței, dar mai ales sub cel al posibilității de evaluare și al cuantumului. Se susține că expertiza contabilă nu putea fi primită întrucât, o situație de fapt din anul 2005 nu putea fi probată în anul 2008 - 2009 și pentru că s-au preluat în totalitate concluziile unui raport de evaluare extrajudiciar.

De asemenea, în privința probei testimoniale, se arată că este evidentă conivența dintre SC A.I. SRL și martori, interesele reprezentantului societății (E.Ș.) confundându-se cu cele ale societății, ceea ce face ca mărturia acestuia să nu fie obiectivă. Apreciind că raportul de expertiză întocmit în cauză echivalează cu un raport extrajudiciar se concluzionează că prejudiciul reclamat se întemeiază doar pe prezumții, ceea ce conduce la neîndeplinirea condițiilor privind existența unui prejudiciu cert. Prin concluziile scrise depuse la 5 octombrie 2010, intimata a solicitat respingerea recursului declarat de SC T.M.N. SA Eforie Nord. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor, subsumate de recurentă prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: - Recurenta susține în mod nefundamentat inexistența faptei ilicite și a vinovăției, încercând să dea legitimitate acțiunii prepușilor săi, care prin faptele lor au încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, cauzând un prejudiciu patrimonial imobilului adjudecat de aceasta. Așa cum a reținut, în mod corect, instanța de apel, un eventual drept de proprietate al societății pârâte asupra îmbunătățirilor aduse imobilului până la momentul vânzării nu poate justifica - după intrarea imobilului în patrimoniul reclamantei – prezența angajaților pârâtei într-un imobil ce nu le aparținea și nici deteriorarea acestuia.

În atare situație este nerelevantă susținerea pârâtei că reclamanta ar fi cunoscut titularul dreptului de proprietate asupra îmbunătățirilor și că, prin achiziționarea imobilului și-ar fi asumat un risc, mai ales că avea la îndemână mijloace legale de a-și recupera pretinsele îmbunătățiri pe care susține că le-a efectuat la vilă. - În privința criticilor prin care se invocă demonstrarea inexistenței prejudiciului suportat de reclamantă, instanța constată că acestea vizează de fapt o pretinsă netemeinicie a deciziei, iar nu lipsa de temei legal ori încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În realitate, argumentele aduse de recurentă se referă la modul de apreciere dat probei testimoniale și expertizei contabile, aspecte ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs al cărei rol este limitat numai la motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzut de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc.

civ. În concluzie, față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul societății pârâte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC T.M.N. SA Eforie Nord împotriva deciziei civile nr. 146/COM din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.