ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2329/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2329/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată sub nr.

163/59/2010 la Curtea de Apel Timișoara, secția penală, petiționarului A.l., la

data de 12 februarie 2010, a solicitat desființarea rezoluțiilor nr. 9/11/2/2010

și nr. 698/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara,

susținând că rezoluțiile au fost date cu încălcarea prevederilor art. 277 C.

proc. pen., că plângerea sa a fost soluționată după 2 luni, deși trebuia

soluționată în termen de 20 de zile, respectiv că procurorul a refuzat să

cerceteze tentativa de omor.

În cuprinsul

plângerii sale, petiționarul a mai arătat că nu s-a identificat persoana care

avea obligația publicării în M. Of. a sentinței penale nr. 791/2001 a

Tribunalului Arad, procurorul refuzând cercetarea pentru infracțiunea prevăzută

de art. 271 C. pen.

A mai susținut

că după primul ciclu procesual, cu ocazia rejudecării cauzei privind sentința

penală nr. 841/2009 a Judecătoriei Arad, judecătorul M.C. și procurorul T.O.G. nu

au respectat hotărârea judecătorească definitivă și executorie, „respingând

cererea de rejudecare a cauzei".

De asemenea,

petiționarul a mai menționat că au fost emise acte false și abuzive de către

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, excluzând de la cercetare

actele probatorii și adoptând sluțiile cu încălcarea hotărârilor judecătorești

definitive și executorii.

Curtea de

Apel Timișoara, secția penală, prin sentința penală nr. 107/PI din 26 aprilie

2010, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins

ca nefondată plângerea formulată petiționarul A.l. împotriva rezoluțiilor

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 9/11/2/2010 și nr. 698/P/2009,

obligându-l, totodată la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 03 noiembrie 2009,

petiționarul A.l. a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, o plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere

penală a judecătorului M.C. și a procurorului T.O.G. de la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Arad, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual,

nerespectarea hotărârilor judecătorești și complicitate la infracțiunea de

tentativă de omor prev. de art. 246, art. 264, art. 289, art. 271 C. pen. și art.

26 C. pen. cu referire la art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen., susținând

că magistratul judecător M.C., cu ocazia soluționării Dosarului nr. 12363/55/2009

al Judecătoriei Arad, a respins ca nefondată plângerea sa împotriva rezoluției

din 06 mai 2008 și ordonanței din 17 februarie 2009, ambele date în Dosarele nr.

643/P/2007 și nr. 145/11/2/2009 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, iar

procurorul de ședință T.O.G. a pus concluzii de respingere ca nelegală a

plângerii.

Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin rezoluția nr. 698/P/2009 din 21

decembrie 2009, a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de cei doi magistrați,

apreciind că faptele imputate de petiționar în plângerea inițială nu există în

realitate obiectivă.

S-a mai

relevat că persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție nu pot fi

subiecți ai infracțiunilor de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu,în

soluțiile pe care le pronunță, aceeași motivare fiind valabilă, pentru

identitate de rațiune și în cazul procurorului de ședință.

Împotriva

acestei rezoluții, petiționarul a formulat plângere în temeiul prev. art. 275 -

278 C. proc. pen., care prin rezoluția nr. 9/11/2/2010 din 25 ianuarie 2010, a

fost respinsă ca nefondată, de către Procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara, confirmând astfel prima rezoluție dată de

procuror, în Dosarul nr. 698/P/2009.

Prima

instanță, examinând cele două rezoluții, a constatat că sunt legale și

temeinice și, întrucât nu a identificat motive care să conducă la desființarea

acestora, Ie-a menținut ca atare, respingând, ca nefondată, plângerea formulată

potrivit dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen. de petiționar

împotriva acestora.

În urma

examinării actelor si lucrărilor dosarului, dar si a actelor premergătoare

efectuate în cauză, cercetărilor efectuate în cauză, prima instanță a stabilit

că magistratul judecător M.C., având de soluționat Dosarul penal nr. 12363/55/2009,

înregistrat la Judecătoria Arad, a pronunțat sentința penală nr. 1720/2009,

prin care a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.l. împotriva

rezoluției din 6 mai 2008 și a ordonanței din 17 februarie 2009 pronunțate în Dosarele

nr. 643/P/2007 și respectiv, nr. 145/11/2/2009, ambele date de Parchetul de pe

lângă Judecătoria Arad.

S-a mai

relevat că, în cauza mai sus menționată, a participat, ca reprezentant al M.P.,

magistratul procuror de ședință - intimata T.O.G. - care a pus de concluzii de

respingere a plângerii formulate.

Din actele

premergătoare efectuate, dar și din verificările întreprinse, prima instanță a

reținut că nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că

cei doi magistrați au săvârșit infracțiunile reclamate de petiționar, iar

simpla împrejurarea că petiționarul nu este mulțumit de soluția pronunțată, s-a

apreciat că nu poate constitui un indiciu de săvârșire a unei infracțiuni, fiind

stabilit că hotărârile judecătorești nu pot fi criticate și cenzurate decât

prin căile legale de atac.

În

considerentele hotărârii primei instanțe s-a mai menționat că în motivarea

plângerii sale, petiționarul nu a explicat în detaliu în ce a constat

activitatea presupus infracțională a celor doi magistrați, acesta făcând mai

mult o expunere a situației sale personale, a condițiilor și a împrejurărilor

în care a considerat că se impune atacarea soluțiilor procurorului, date în Dosarele

nr. 643/P/2007 și nr. 145/11/2/2009, astfel încât, prima instanță a considerat

nefondată plângerea formulată de petiționar, respingând-o ca atare.

Fiind

nemulțumit de sentința penală mai sus-menționată, în termen legal, petiționarul

a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru

aceleași motive invocate și în fața primei instanțe.

Pe rolul

secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat Dosarul nr.

163/59/2009, fixându-se termen de judecată la 14 iunie 2010, termen la care,

deși a fost legal citat, recurentul petiționar nu s-a prezentat, dar a depus la

dosar, prin registratură, un memoriu însoțit de înscrisuri, în susținerea

recursului formulat (filele 12-15 dosar recurs). La termenul din 14 iunie 2010,

recurentul petiționar nu s-a mai prezentat și nici nu a depus vreo cerere

pentru a-și justifica absența în fața instanței de recurs, însă prin memoriul

depus la dosar a solicitat, admiterea recursului astfel cum au fost formulat și

motivat, casarea sentinței penale atacate și, pe fond, în rejudecare, admiterea

plângerii formulată și, pe cale de consecință, infirmarea rezoluțiilor dispuse

în cauză și trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, pentru efectuarea de cercetări față de intimații M.C. și T.O.G.,

apreciind că aceștia sunt vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care a

formulat inițial plângere.

Examinând

recursul declarat de petiționar, sub toate aspectele conform art. 385

6

alin. (3) coroborat cu art. 385

14

C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Ca o garanție

a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut

posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în

timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora.

În concepția

legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei

interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură

procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei

hotărâri definitive de condamnare.

În cauza

supusă analizei, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza ansamblului

materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat

plângerea formulată de petiționarul A.l., apreciind ca fiind legală și

temeinică rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 698/P/2009 din 21

decembrie 2009, prin care, urmare actelor premergătoare efectuate, s-a dispus,

în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale împotriva intimatului-magistrat judecător M.C. și

intimatului magistrat procuror T.O.G., pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art.

246, art. 264, art. 289, art. 271 C. pen. și art. 26 C. pen. cu referire la art.

20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen., întrucât, corect, s-a apreciat că faptele

nu există.

De altfel, Înalta

Curte constată că prin rezoluția nr. 9/11/2/2010 dată la 25 ianuarie 2010, în Dosarul

nr. 698/P/2009, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara a confirmat soluția dispusă de procuror, față de numiții M.C. și

intimatului magistrat procuror T.O.G., cercetați sub aspectul presupusei

săvârșiri a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 289, art. 271 C.

pen. și art. 26 C. pen. cu referire la art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen.,

apreciindu-se, în mod corect și justificat, că faptele nu au existat în

realitatea obiectivă.

De asemenea,

din actele existente la dosar, se constată că nu a rezultat că vreunul dintre

intimați, atunci când și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu specifice, ar fi

săvârșit vreo faptă cu conotație penală, respectiv că, pe de o parte,

magistratul judecător M.C., la momentul când a soluționat Dosarul penal nr. 12363/55/2009,

înregistrat pe rolul Judecătoriei Arad, prin pronunțarea sentinței penale nr. 1720/2009,

prin care a respins, ca nefondată, plângerea formulată de același petiționar A.l.

împotriva rezoluției nr. 643/P/2007 din 6 mai 2008 și a ordonanței nr. 145/11/2/2009

din 17 februarie 2009, ambele date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad,

ori că, pe de altă parte, magistratul procuror de ședință T.O.G., atunci când a

formulat concluzii în cauza penală mai sus menționată, ar fi încălcat vreo

dispoziție legală în vigoare, întrucât aceștia nu au făcut altceva decât să-și

îndeplinească atribuțiile de serviciu, în conformitate cu prevederile legale în

vigoare, hotărârea pronunțată fiind fundamentată pe actele premergătoare

efectuate în respectivul dosar penal.

De altfel,

simplul fapt al deliberării într-o cauză penală, civilă ori de altă natură, ce

îmbracă forma finală a unei sentințe, nu poate constitui un temei suficient și

serios pentru a antrena răspunderea penală a magistratului judecător care, prin

raportare la concluziile relevate de probatoriile administrate în respectiva

cauză și la prevederile legale în vigoare la acel moment, a transpus în

hotărârea pronunțată, propria sa convingere.

În aceeași

ordine de idei, nici simpla împrejurare a formulării unor concluzii în sala de

ședință, de către procurorul anume desemnat să participe la respectiva cauză

penală, potrivit convingerii proprii, fundamentată pe actele și probatoriile

existente în dosar, dar și prin raportare la prevederile legale aplicabile în

cauza penală dedusă judecății, nu poate fi apreciată drept un temei serios și

suficient pentru a atrage răspunderea penală a magistratului procuror de

ședință.

Înalta Curte

mai constată că, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din

care să rezulte că, în timpul efectuării actelor specifice de cercetare

judecătorească în Dosarul penal nr. 12363/55/2009 al Judecătoriei Arad,

intimații M.C. și T.O.G. ar fi avut intenția să producă vreo vătămare

intereselor petiționarului și ar fi săvârșit vreo faptă de natură a antrena

răspunderea lor penală, astfel că, în mod justificat, s-a relevat că aceștia

și-au îndeplinit și exercitat corespunzător atribuțiile de serviciu cu prilejul

soluționării cauzei mai sus menționată, având ca obiect plângerea penală

formulată, în baza art. 278

1

C. proc. pen., de același petiționar A.l.

împotriva rezoluțiilor procurorului de neîncepere a urmării penale, pronunțând

o hotărâre întemeiată pe declarațiile părților și documentele existente la

dosar.

Prin urmare,

corect și justificat s-a apreciat că faptele presupuse a fi comise de intimați,

nu există în materialitatea lor, susținerile petiționarului fiind lipsite de

orice suport probator, constituind simple afirmații de ordin subiectiv,

izvorâte din nemulțumirea fată de modul în care s-au soluționat anterior alte

plângeri similare formulate de acesta.

Așa fiind, Înalta

Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefundat, recursul declarat de petiționarul A.l. împotriva

sentinței penale nr. 107/PI din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar urmează a fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul A.l. împotriva sentinței penale nr.

107/PI din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 14 iunie 2010.