ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2329/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată sub nr. 163/59/2010 la Curtea de Apel Timișoara, secția penală, petiționarului A.l., la data de 12 februarie 2010, a solicitat desființarea rezoluțiilor nr. 9/11/2/2010 și nr. 698/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, susținând că rezoluțiile au fost date cu încălcarea prevederilor art. 277 C. proc. pen., că plângerea sa a fost soluționată după 2 luni, deși trebuia soluționată în termen de 20 de zile, respectiv că procurorul a refuzat să cerceteze tentativa de omor. În cuprinsul plângerii sale, petiționarul a mai arătat că nu s-a identificat persoana care avea obligația publicării în M. Of.

a sentinței penale nr. 791/2001 a Tribunalului Arad, procurorul refuzând cercetarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 271 C. pen. A mai susținut că după primul ciclu procesual, cu ocazia rejudecării cauzei privind sentința penală nr. 841/2009 a Judecătoriei Arad, judecătorul M.C. și procurorul T.O.G. nu au respectat hotărârea judecătorească definitivă și executorie, „respingând cererea de rejudecare a cauzei". De asemenea, petiționarul a mai menționat că au fost emise acte false și abuzive de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, excluzând de la cercetare actele probatorii și adoptând sluțiile cu încălcarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii. Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin sentința penală nr. 107/PI din 26 aprilie 2010, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., a respins ca nefondată plângerea formulată petiționarul A.l. împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 9/11/2/2010 și nr. 698/P/2009, obligându-l, totodată la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 03 noiembrie 2009, petiționarul A.l. a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, o plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a judecătorului M.C. și a procurorului T.O.G. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual, nerespectarea hotărârilor judecătorești și complicitate la infracțiunea de tentativă de omor prev. de art. 246, art. 264, art. 289, art. 271 C. pen.

și art. 26 C. pen. cu referire la art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen., susținând că magistratul judecător M.C., cu ocazia soluționării Dosarului nr. 12363/55/2009 al Judecătoriei Arad, a respins ca nefondată plângerea sa împotriva rezoluției din 06 mai 2008 și ordonanței din 17 februarie 2009, ambele date în Dosarele nr. 643/P/2007 și nr. 145/11/2/2009 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, iar procurorul de ședință T.O.G. a pus concluzii de respingere ca nelegală a plângerii. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin rezoluția nr. 698/P/2009 din 21 decembrie 2009, a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de cei doi magistrați, apreciind că faptele imputate de petiționar în plângerea inițială nu există în realitate obiectivă.

S-a mai relevat că persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție nu pot fi subiecți ai infracțiunilor de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu,în soluțiile pe care le pronunță, aceeași motivare fiind valabilă, pentru identitate de rațiune și în cazul procurorului de ședință. Împotriva acestei rezoluții, petiționarul a formulat plângere în temeiul prev. art. 275 - 278 C. proc. pen., care prin rezoluția nr. 9/11/2/2010 din 25 ianuarie 2010, a fost respinsă ca nefondată, de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, confirmând astfel prima rezoluție dată de procuror, în Dosarul nr. 698/P/2009. Prima instanță, examinând cele două rezoluții, a constatat că sunt legale și temeinice și, întrucât nu a identificat motive care să conducă la desființarea acestora, Ie-a menținut ca atare, respingând, ca nefondată, plângerea formulată potrivit dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen. de petiționar împotriva acestora. În urma examinării actelor si lucrărilor dosarului, dar si a actelor premergătoare efectuate în cauză, cercetărilor efectuate în cauză, prima instanță a stabilit că magistratul judecător M.C., având de soluționat Dosarul penal nr. 12363/55/2009, înregistrat la Judecătoria Arad, a pronunțat sentința penală nr. 1720/2009, prin care a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.l. împotriva rezoluției din 6 mai 2008 și a ordonanței din 17 februarie 2009 pronunțate în Dosarele nr. 643/P/2007 și respectiv, nr. 145/11/2/2009, ambele date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad. S-a mai relevat că, în cauza mai sus menționată, a participat, ca reprezentant al M.P., magistratul procuror de ședință - intimata T.O.G.

- care a pus de concluzii de respingere a plângerii formulate. Din actele premergătoare efectuate, dar și din verificările întreprinse, prima instanță a reținut că nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că cei doi magistrați au săvârșit infracțiunile reclamate de petiționar, iar simpla împrejurarea că petiționarul nu este mulțumit de soluția pronunțată, s-a apreciat că nu poate constitui un indiciu de săvârșire a unei infracțiuni, fiind stabilit că hotărârile judecătorești nu pot fi criticate și cenzurate decât prin căile legale de atac.

În considerentele hotărârii primei instanțe s-a mai menționat că în motivarea plângerii sale, petiționarul nu a explicat în detaliu în ce a constat activitatea presupus infracțională a celor doi magistrați, acesta făcând mai mult o expunere a situației sale personale, a condițiilor și a împrejurărilor în care a considerat că se impune atacarea soluțiilor procurorului, date în Dosarele nr. 643/P/2007 și nr. 145/11/2/2009, astfel încât, prima instanță a considerat nefondată plângerea formulată de petiționar, respingând-o ca atare. Fiind nemulțumit de sentința penală mai sus-menționată, în termen legal, petiționarul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru aceleași motive invocate și în fața primei instanțe.

Pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat Dosarul nr. 163/59/2009, fixându-se termen de judecată la 14 iunie 2010, termen la care, deși a fost legal citat, recurentul petiționar nu s-a prezentat, dar a depus la dosar, prin registratură, un memoriu însoțit de înscrisuri, în susținerea recursului formulat (filele 12-15 dosar recurs). La termenul din 14 iunie 2010, recurentul petiționar nu s-a mai prezentat și nici nu a depus vreo cerere pentru a-și justifica absența în fața instanței de recurs, însă prin memoriul depus la dosar a solicitat, admiterea recursului astfel cum au fost formulat și motivat, casarea sentinței penale atacate și, pe fond, în rejudecare, admiterea plângerii formulată și, pe cale de consecință, infirmarea rezoluțiilor dispuse în cauză și trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pentru efectuarea de cercetări față de intimații M.C.

și T.O.G., apreciind că aceștia sunt vinovați de săvârșirea infracțiunilor pentru care a formulat inițial plângere. Examinând recursul declarat de petiționar, sub toate aspectele conform art. 385 6 alin. (3) coroborat cu art. 385 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora. În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza ansamblului materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiționarul A.l., apreciind ca fiind legală și temeinică rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 698/P/2009 din 21 decembrie 2009, prin care, urmare actelor premergătoare efectuate, s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale împotriva intimatului-magistrat judecător M.C. și intimatului magistrat procuror T.O.G., pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 289, art. 271 C. pen. și art. 26 C. pen. cu referire la art. 20 C. pen.

rap. la art. 174 C. pen., întrucât, corect, s-a apreciat că faptele nu există. De altfel, Înalta Curte constată că prin rezoluția nr. 9/11/2/2010 dată la 25 ianuarie 2010, în Dosarul nr. 698/P/2009, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a confirmat soluția dispusă de procuror, față de numiții M.C. și intimatului magistrat procuror T.O.G., cercetați sub aspectul presupusei săvârșiri a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 289, art. 271 C. pen. și art. 26 C. pen. cu referire la art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen., apreciindu-se, în mod corect și justificat, că faptele nu au existat în realitatea obiectivă.

De asemenea, din actele existente la dosar, se constată că nu a rezultat că vreunul dintre intimați, atunci când și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu specifice, ar fi săvârșit vreo faptă cu conotație penală, respectiv că, pe de o parte, magistratul judecător M.C., la momentul când a soluționat Dosarul penal nr. 12363/55/2009, înregistrat pe rolul Judecătoriei Arad, prin pronunțarea sentinței penale nr. 1720/2009, prin care a respins, ca nefondată, plângerea formulată de același petiționar A.l.

împotriva rezoluției nr. 643/P/2007 din 6 mai 2008 și a ordonanței nr. 145/11/2/2009 din 17 februarie 2009, ambele date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, ori că, pe de altă parte, magistratul procuror de ședință T.O.G., atunci când a formulat concluzii în cauza penală mai sus menționată, ar fi încălcat vreo dispoziție legală în vigoare, întrucât aceștia nu au făcut altceva decât să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, hotărârea pronunțată fiind fundamentată pe actele premergătoare efectuate în respectivul dosar penal.

De altfel, simplul fapt al deliberării într-o cauză penală, civilă ori de altă natură, ce îmbracă forma finală a unei sentințe, nu poate constitui un temei suficient și serios pentru a antrena răspunderea penală a magistratului judecător care, prin raportare la concluziile relevate de probatoriile administrate în respectiva cauză și la prevederile legale în vigoare la acel moment, a transpus în hotărârea pronunțată, propria sa convingere. În aceeași ordine de idei, nici simpla împrejurare a formulării unor concluzii în sala de ședință, de către procurorul anume desemnat să participe la respectiva cauză penală, potrivit convingerii proprii, fundamentată pe actele și probatoriile existente în dosar, dar și prin raportare la prevederile legale aplicabile în cauza penală dedusă judecății, nu poate fi apreciată drept un temei serios și suficient pentru a atrage răspunderea penală a magistratului procuror de ședință.

Înalta Curte mai constată că, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că, în timpul efectuării actelor specifice de cercetare judecătorească în Dosarul penal nr. 12363/55/2009 al Judecătoriei Arad, intimații M.C. și T.O.G. ar fi avut intenția să producă vreo vătămare intereselor petiționarului și ar fi săvârșit vreo faptă de natură a antrena răspunderea lor penală, astfel că, în mod justificat, s-a relevat că aceștia și-au îndeplinit și exercitat corespunzător atribuțiile de serviciu cu prilejul soluționării cauzei mai sus menționată, având ca obiect plângerea penală formulată, în baza art. 278 1 C. proc. pen., de același petiționar A.l. împotriva rezoluțiilor procurorului de neîncepere a urmării penale, pronunțând o hotărâre întemeiată pe declarațiile părților și documentele existente la dosar.

Prin urmare, corect și justificat s-a apreciat că faptele presupuse a fi comise de intimați, nu există în materialitatea lor, susținerile petiționarului fiind lipsite de orice suport probator, constituind simple afirmații de ordin subiectiv, izvorâte din nemulțumirea fată de modul în care s-au soluționat anterior alte plângeri similare formulate de acesta. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de petiționarul A.l. împotriva sentinței penale nr. 107/PI din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul A.l. împotriva sentinței penale nr. 107/PI din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 iunie 2010.