ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de

față:

În baza actelor și

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția din 28 aprilie 2011 dată de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire

Penală și Criminalistică, în dosarul nr. 252/P/2011 în temeiul disp. art. 29

pct. 1 lit. f) C. proc. pen., art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de A.V., L.D.S.,

A.H.I. și S.S. pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 246 C.

pen., infracțiunea prev. de art. 264 C. pen., infracțiunea prev. de art. 289 C.

pen. și infracțiunea prev. de art. 271 C. pen.

Pentru a pronunța

această rezoluție procurorul a reținut următoarele:

La data de 4

februarie 2011, numitul A.I. a formulat o plângere prin care a solicitat

tragerea la răspundere penală a numiților A.V., L.D.S. și A.H.I., judecători în

cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și a numitei S.S. procuror în

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru

săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

prev. și ped. de art. 246 C. pen., infracțiunii de favorizarea infractorului

prev. și ped. de art. 264 C. pen., infracțiunii de fals intelectual prev. și

ped. de art. 289 C. pen. și infracțiunii de nerespectare a hotărârilor

judecătorești prev. și ped. de art. 271 C. pen. A.I. susține că magistrații

menționați au săvârșit infracțiunile arătate cu ocazia judecării dosarului nr.

1337/59/2009 și pronunțării deciziei penale nr. 895.

Analizând actele

aflate la dosarul cauzei a rezultat următoarea succesiune a faptelor și

împrejurărilor care au determinat nemulțumirea persoanei vătămate.

Astfel, la data de 6

octombrie 2009 persoana vătămată A.I. a formulat o plângere penală adresată

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin care solicita cercetarea

penală a judecătorilor C.B.M., T.D. și S.N. din cadrul Tribunalului Arad și

procurorului de ședință D.V. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Arad, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. și ped. de art. 246, art.

264, art. 289 și art. 271 C. pen., prin aceea că prin soluționarea contestației

în anulare care a format obiectul dosarului nr. 223/108/2009 al Tribunalului

Arad, au emis acte false și abuzive împotriva actelor probatorii. Urmare a

verificărilor efectuate în cauză, a rezultat că în dosarul nr. 223/108/2009 al

Tribunalului Arad a fost pronunțată decizia penală nr. 353 din 17 septembrie

2009, prin care magistrații mai sus arătați au respins ca neîntemeiată

contestația în anulare formulată de petentul A.I. împotriva sentinței penale

nr. 603 din 18 martie 2009 a Judecătoriei Arad. Prin rezoluția nr. 649/P/2009

din data de 26 octombrie 2009 Curtea de Apel Timișoara a dispus neînceperea

urmăririi penale față de magistrații mai sus arătați. Persoana vătămată A.I. a

formulat plângere împotriva rezoluției mai sus menționate iar prin rezoluția

nr. 1187/11/2009 din 11 noiembrie 2009, procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara a dispus respingerea plângerii, ca neîntemeiată.

Persoana vătămată a

formulat plângere, adresată Curții de Apel Timișoara, prin care a solicitat

instanței de judecată desființarea rezoluțiilor nr. 649/P/2009 din 26 octombrie

2009 și nr. 1187/II/2009 din 11 noiembrie 2009, ambele ale Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin sentința penală

nr. 338/PI din 14 decembrie 2009 (filele 8-9) Curtea de Apel Timișoara a

hotărât respingerea ca nefondată a plângerii formulate de petent.

Prin decizia civilă

nr. 895 din 8 martie 2010 (filele 10-15) pronunțată în dosarul nr.

1337/59/2009, judecătorii A.V., L.D.S. și A.H.I. din cadrul Înaltei Curți de

Casație și Justiție și procurorul de ședință S.S. din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au hotărât respingerea ca nefondat a

recursului declarat de A.I. împotriva sentinței penale nr. 338/PI din 14 decembrie

2009 a Curții de Apel Timișoara.

Astfel în motivarea

deciziei civile nr. 895 din 8 martie 2010 se arată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 982 din data de 9 aprilie 2008 a Judecătoriei Arad, pronunțată de

judecătorul F.V., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 227/R din 18 iunie

2008 a Tribunalului Arad, a fost admisă plângerea petentului A.I. formulată

împotriva rezoluției nr. 1543/VIII/1/2007 din 12 februarie 2008 a Parchetului

de pe lângă Judecătoria Arad, cu consecința trimiterii cauzei la Parchetul de

pe lângă Judecătoria Arad în vederea efectuării de cercetări penale față de

făptuitorul D.I.

Ulterior restituirii

cauzei la procuror s-a format dosarul penal nr. 4781/P/ 2008 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria Arad care a fost soluționat prin rezoluția cu același

număr din 2 decembrie2008 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de făptuitorul D.I.

Prin sentința penală

nr. 603 din data de 18 martie 2009 a Judecătoriei Arad, același judecător F.V.

a respins plângerea formulată de petentul A.I. împotriva soluției de neurmărire

penale dispuse în dosarul nr. 4781/P/2008 la data de 2 decembrie2008; sentința

penală nr. 603 din 18 martie 2009 a Judecătoriei Arad a rămas definitivă prin

decizia penală nr. 170 R din 28 aprilie 2009 a Tribunalului Arad.

Împotriva sentinței

penale nr. 603 din 18 martie 2009 a Judecătoriei Arad, petentul A.I. a formulat

acțiune în contestație în anulare.

Prin decizia penală

nr. 353 din 17 septembrie 2009 (dosar nr. 223/108/2009) judecătorii C.B.M.,

T.D. și S.N., Ministerul Public fiind reprezentat în cauză de procurorul D.V.,

au respins ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de petent. Ca motiv

al contestației în anulare A.I. invocase faptul că sentința penală nr. 603 din

18 martie 2009 a Judecătoriei Arad a fost pronunțată cu încălcarea autorității

de lucru judecat ca urmare a pronunțării sentinței penale nr. 982 din 9 aprilie

2008 a aceleiași instanțe. Judecătorii au respins însă acest motiv arătând că

hotărârile invocate, nu au rezolvat fiecare în parte fondul cauzei, prima

hotărâre sentința penală nr. 982 din 9 aprilie 2008) a dispus efectuarea

cercetărilor necesare în vederea soluționării plângerii penale formulate de

petent iar cea de-a doua hotărâre (sentința penală nr. 603 din 18 martie 2009)

a dispus respingerea plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 4781/P/2008

din 2 decembrie2008. Ca urmare nu era incident cazul de contestație în anulare

prev. de art. 386 lit. d) C. proc. pen. care presupune constatarea că împotriva

unei persoane au fost pronunțate două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

S-a reținut că toate

aspectele de fapt și de drept arătate mai sus, au fost avute în vedere de

judecătorii A.V., L.D.S. și A.H.I. și procurorul S.S. când au hotărât prin

decizia penală nr. 895 din 8 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

respingerea ca nefondat a recursului declarat de petiționarul A.I. împotriva

sentinței penale nr. 338/PI din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală. Referitor la situația de incompatibilitate în care s-ar fi aflat

judecătorul F.V. (care a pronunțat atât sentința penală nr. 982 din 9 aprilie

2008 și sentința penală nr. 603 din 18 martie 2009 ambele de Judecătoria Arad)

magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție au apreciat în mod just că

judecătorii și procurorul intimați, care au pronunțat sentința penală nr.

338/PI din 14 decembrie2009 a Curții de Apel Timișoara, nu aveau obligația

legală de a se pronunța în cauză cu privire la situația de incompatibilitate a

judecătorului F.V. și nici de a se pronunța cu privire la existența autorității

de lucru judecat, câtă vreme niciuna dintre hotărâri nu dispunea asupra

fondului cauzei.

În rezoluția mai sus

menționată procurorul a mai reținut că nici din susținerile persoanei vătămate

și nici din analiza din oficiu nu a rezultat existența unor fapte săvârșite de

judecătorii A.V., L.D.S., A.H.I. și procurorul S.S. care ar putea constitui

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. și ped.

de art. 246 C. pen., infracțiunea de favorizarea infractorului prev. și ped. de

art. 264 C. pen., infracțiunea de fals intelectual prev. și ped. de art. 289 C.

pen. și infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prev. și ped.

de art. 271 C. pen., pentru care s-a solicitat efectuarea de cercetări, se

constată că în cauză este incident unul din cazurile care împiedică punerea în

mișcare a acțiunii penale, respectiv cel prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc.

pen. și anume „fapta nu există".

Împotriva acestei

rezoluții a formulat plângere petiționarul, iar procurorul ierarhic superior

prin rezoluția din 25 mai 2011 dată în dosarul nr. 4089/1253/II-2/2011 a

respins ca neîntemeiată plângerea, confirmând astfel rezoluția nr. 252/P/2011.

Petiționarul A.I. a

formulat în temeiul art. 2781 C. proc. pen. plângere împotriva celor două

rezoluții pronunțate în cauză.

Potrivit art. 246 C.

pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor fapta funcționarului public, care în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei

persoane.

În ceea ce privește

activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu

soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și

aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial

și ale acelui procedural.

Eventualele erori

apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o

exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele

putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în

fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context

nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de

soluționare a cauzei, trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele

recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de

jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului

(magistraților) care au soluționat cauza.

Instanțele

judecătorești ca și parchetele de pe lângă acestea sunt suverane în a aprecia

atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile,

dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile

pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce

le revin, potrivit legii magistraților și, prin urmare nu pot conduce, prin ele

însele, la reținerea unei infracțiuni de abuz în serviciu.

Răspunderea penală a

magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată,

numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea credință,

adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau

acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În speță,

petiționarul a formulat plângere penală împotriva magistraților care au

soluționat dosarul nr. 1337/59/2009 pronunțând decizia penală nr. 895 din 8 martie

2010 prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de petiționarul

A.I. împotriva sentinței penale nr. 338/PI din 14 decembrie 2009 a Curții de

Apel Timișoara.

În mod corect s-a

reținut atât de procurorul care a instrumentat plângerea cât și de către

procurorul ierarhic superior acestuia că activitatea magistraților intimați nu

se circumscrie infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prev. de art. 246 C. pen., favorizarea infractorului prev. de art.

264 C. pen., fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. și nerespectare a

hotărârilor judecătorești prev. de art. 271 C. pen., că aceștia și-au

îndeplinit atribuțiile de serviciu în conformitate cu dispozițiile legale, în

hotărârea pronunțară (decizia nr. 895 din 8 martie 2010) făcându-se o aplicare

corectă a normelor procesuale penale la situația de fapt dedusă judecății.

În susținerea

plângerii sale petiționarul a invocat motive subiective de nemulțumire față de

soluția nefavorabilă pronunțată de magistrați, pe această cale urmărind

reformarea unor hotărâri judecătorești.

Or, astfel cum s-a

arătat mai sus, în privința magistraților care au pronunțat o soluție

nefavorabilă, nu se poate reține că prin acest act procesual au săvârșit vreun

abuz cu atât mai puțin infracțiunile sesizate de petiționar.

Simpla împrejurare că

soluția pronunțată este nefavorabilă petiționarului, nu este de natură să

declanșeze procesul penal, magistrații nefăcând altceva decât să slujească

actul de justiție cu respectarea prevederilor legale.

Constatându-se că

rezoluția din 28 aprilie 2011 dată în dosarul nr. 252/P/2011 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondată

plângerea formulată de petiționar, urmând să mențină rezoluția atacată.

Totodată petiționarul

va fi obligat la cheltuieli judiciară către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr.

252/P/2011 din 28 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Menține rezoluția

atacată.

Obligă petiționarul

la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 septembrie 2011.