ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2508/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1977 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta B.I., în nume propriu și în calitate de mandatar al fraților săi, M.V.Ș. și F.J.E., împotriva pârâtului Statului Român, prin M.F.P.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, din motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamant, precum și din probele administrate, că defunctul M.V., decedat la data de 14 ianuarie 2003, a fost prizonier în U.R.S.S., în perioada octombrie 1944-august 1947. Prima instanță a mai reținut că prizonierilor de război nu li se aplică dispozițiile Legii nr. 221/2009, deoarece această lege se referă la cu totul alte ipoteze, respectiv, la condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 și că dispozițiile care reglementau acordarea daunelor morale, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, lipsind de suport legal o astfel de solicitare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.I., în nume propriu și în calitate de mandatar al fraților săi, M.V.Ș. și F.J.E., arătând că soluția primei instanțe este netemeinică și nelegală, întrucât tatăl său, defunctul M.V., a fost prizonier de război în U.R.S.S., fiind astfel îndreptățit la acordarea daunelor morale. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, această lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 or, M.V. a fost beneficiar al acestui act normativ, conform Hotărârii nr. 754/1991.

Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă în data de 07 februarie 2011, solicitând respingerea apelului ca nefondat, operantă fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin decizia civilă nr. 140/ A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, perioada de prizonierat în U.R.S.S., începută înaintea datei de 6 martie 1945, nu poate fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, neavând niciunul dintre obiectele specifice măsurii administrative cu caracter politic, expres menționate în cuprinsul art. 3 alin. (1) și nefiind luată de către organele statului român comunist, după instaurarea acestuia, pentru săvârșirea unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, toate circumscrise unor manifestări de împotrivire, de protest față de regimul totalitar comunist instaurat la acea dată.

Referitor la cererea reclamantei de a-i fi acordate despăgubiri cu titlul de daune morale, instanța de apel a constatat că o astfel de cerere este, în prezent, lipsită de suport legal, consecință a publicării în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții B.I., F.J.E. și M.V.Ș., arătând că în mod greșit instanțele anterioare au apreciat că starea de prizonierat nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât prin art. 5 alin. (4) din lege se stipulează că aceasta se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, act normativ de care a beneficiat și autorul reclamanților, sens în care textul legal a fost în mod greșit interpretat și aplicat.

Examinând recursul în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii, înalta Curte urmează a-l constata ca fiind nul, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Deși formal încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., memoriul de recurs nu face referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanții se limitează la a arăta că „decizia Curții de Apel este nelegală, întrucât dispozițiile Legii nr. 221/2009 se aplică și persoanelor care au fost luate ca prizonieri sau moștenitorii acestora.." și că împrejurarea că autorul lor a beneficiat de dispozițiile Decretului nr. 118/1990 atrage incidența în cauză a legii nr. 221/2009. Indicarea cazului de casare pe care recurenții-reclamanți își întemeiază calea de atac este necesară, dar nu și suficientă, întrucât o încadrare formală, dar fără corespondent în realitatea juridică, este sancționabilă cu nulitatea.

În lipsa indicării punctuale a aspectelor pentru care hotărârea obiect al prezentei căi de atac nu este conformă legii, susținerile reclamanților nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții B.I., F.J.E. și M.V.Ș. împotriva deciziei nr. 140/ A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.