ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2508/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1977 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea civilă

precizată formulată de reclamanta B.I., în nume propriu și în calitate de

mandatar al fraților săi, M.V.Ș. și F.J.E., împotriva pârâtului Statului Român,

prin M.F.P.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut, din motivarea în fapt a acțiunii, din

precizările făcute de reclamant, precum și din probele administrate, că

defunctul M.V., decedat la data de 14 ianuarie 2003, a fost prizonier în

U.R.S.S., în perioada octombrie 1944-august 1947.

Prima instanță a mai

reținut că prizonierilor de război nu li se aplică dispozițiile Legii nr.

221/2009, deoarece această lege se referă la cu totul alte ipoteze, respectiv,

la condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora,

pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar

instaurat la data de 6 martie 1945 și că dispozițiile care reglementau

acordarea daunelor morale, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, au

fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, lipsind de suport legal o astfel de solicitare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta B.I., în nume propriu și în calitate de

mandatar al fraților săi, M.V.Ș. și F.J.E., arătând că soluția primei instanțe

este netemeinică și nelegală, întrucât tatăl său, defunctul M.V., a fost

prizonier de război în U.R.S.S., fiind astfel îndreptățit la acordarea daunelor

morale.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, această lege se aplică

și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990 or, M.V. a fost beneficiar al acestui act normativ,

conform Hotărârii nr. 754/1991.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă în data

de 07 februarie 2011, solicitând respingerea apelului ca nefondat, operantă

fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Prin decizia civilă

nr. 140/ A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul

reclamanților.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, perioada de prizonierat în

U.R.S.S., începută înaintea datei de 6 martie 1945, nu poate fi considerată

măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009,

neavând niciunul dintre obiectele specifice măsurii administrative cu caracter

politic, expres menționate în cuprinsul art. 3 alin. (1) și nefiind luată de

către organele statului român comunist, după instaurarea acestuia, pentru

săvârșirea unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile

prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, toate circumscrise unor

manifestări de împotrivire, de protest față de regimul totalitar comunist

instaurat la acea dată.

Referitor la cererea

reclamantei de a-i fi acordate despăgubiri cu titlul de daune morale, instanța

de apel a constatat că o astfel de cerere este, în prezent, lipsită de suport

legal, consecință a publicării în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010 a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea

Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții B.I., F.J.E. și M.V.Ș., arătând că în

mod greșit instanțele anterioare au apreciat că starea de prizonierat nu se

circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât prin art. 5

alin. (4) din lege se stipulează că aceasta se aplică și persoanelor cărora

le-au fost recunoscute drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, act

normativ de care a beneficiat și autorul reclamanților, sens în care textul

legal a fost în mod greșit interpretat și aplicat.

Examinând recursul în

raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este

prioritară față de aspectele de fond ale cererii, înalta Curte urmează a-l

constata ca fiind nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în

cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, succesiunea

de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din

punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu,

vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de

casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita

controlul judiciar în recurs.

Deși formal încadrat

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., memoriul de recurs nu face

referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de

nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanții se limitează la a arăta că

„decizia Curții de Apel este nelegală, întrucât dispozițiile Legii nr. 221/2009

se aplică și persoanelor care au fost luate ca prizonieri sau moștenitorii

acestora.." și că împrejurarea că autorul lor a beneficiat de dispozițiile

Decretului nr. 118/1990 atrage incidența în cauză a legii nr. 221/2009.

Indicarea cazului de

casare pe care recurenții-reclamanți își întemeiază calea de atac este

necesară, dar nu și suficientă, întrucât o încadrare formală, dar fără

corespondent în realitatea juridică, este sancționabilă cu nulitatea.

În lipsa indicării

punctuale a aspectelor pentru care hotărârea obiect al prezentei căi de atac nu

este conformă legii, susținerile reclamanților nu se circumscriu cazurilor

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate

care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs.

Pentru considerentele

arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta

Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții B.I., F.J.E. și M.V.Ș. împotriva deciziei nr. 140/ A

din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.