ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 13/2013

Prin Sentința civilă

nr. 1021 din 8 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr.

614/115/2010 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B.M. prin care a

solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin la plata

despăgubirilor morale datorate faptului că defunctul său soț, B.D. a fost

prizonier de război în cel de al doilea război mondial în perioada august 1944

- 10 septembrie 1948, ca nedovedită.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1021 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin a declarat apel

reclamanta B.M., solicitând în principal admiterea apelului, casarea sentinței

și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar a solicitat admiterea

apelului, modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii sale, în

baza Legii nr. 221/2009, așa cum a fost formulată și precizată.

Prin Decizia civilă

nr. 39 din 23 februarie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta B.M. împotriva Sentinței

civile nr. 1021 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională

O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea de

efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului, iar

prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Curtea

Constituțională a reținut în motivare că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu

încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr.

24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele,

cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, încalcă regulile

referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de

natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate

în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra

Italiei).

Aceeași Curte

Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare

clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Față de această

situație, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării

apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza

căruia s-a formulat acțiunea de către reclamantă și că în atare situație nu

poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale

reclamanta ar fi fost proprietara unui „bun", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, prin

aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a

acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției

stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept

este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun și că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C.

civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv

acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins

în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu

caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de

către reclamantă, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate

și, desigur, al acțiunii introductive.

Curtea de Apel

Timișoara a reținut că acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale și nu

mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate,

astfel că a respins apelul declarat de reclamanta B.M. împotriva Sentinței

civile nr. 1021 din 8 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în

Dosarul nr. 614/115/2010.

Împotriva Deciziei

civile nr. 39 din 23 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă, a declarat recurs reclamanta B.M., criticând-o în esență

pentru încălcarea principiului neretroactivității Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, și art. 14 din Convenția

europeană a drepturilor omului, încadrând criticile formulate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului în sensul

schimbării hotărârii instanței de fond în sensul admiterii acțiunii sale. în

acest sens, reclamanta a susținut că este rezonabil și adecvat ca în situația

de față, să aibă parte de un tratament judiciar similar cu cel aplicat tuturor

celorlalte persoane ce au beneficiat de hotărâri judecătorești reparatorii sub

incidența Legii nr. 221/2009, până la apariția hotărârilor Curții

Constituționale, care nu pot avea efect decât pentru viitor, nu și pentru

cauzele înregistrate anterior apariției acestora.

Analizând recursul

declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei civile nr. 39 din 23 februarie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în limitele

controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta

este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Criticile referitoare

la prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a faptului că defunctul

său soț în perioada 23 august 1944 - 10 septembrie 1948 a fost prizonier de

război în U.R.S.S. și că după terminarea războiului stigmatul acestui

prizonierat s-a răsfrânt asupra familiei sale, prin care aceasta tinde să

demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi

primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând

lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care au

beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării

abuzurilor săvârșite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Rezultă că, raportat

la aceste considerente, care înlocuiesc motivarea din decizia recurată, soluția

din această decizie privind respingerea acțiunii reclamantei este corectă,

impunându-se a fi menținută față de lipsa temeiului juridic al acțiunii, ca

efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru

acest motiv recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei civile nr. 39 din 23 februarie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - DG