ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1405/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 aprilie 2010 reclamanta I.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata unor daune morale în sumă de 250.000 euro în temeiul Legii nr. 221/2009 ca urmare a condamnării politice a defunctului ei soț, I.E. Prin sentința civilă nr. 993 din 17 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de către reclamanta I.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. Tribunalul a reținut că, pe parcursul judecării procesului, a fost pronunțată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 de Curtea Constituțională care a apreciat că temeiul juridic al acțiunii, respectiv prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Astfel, având în vedere că temeiul de drept al cererii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea au fost constatate a fi neconstituționale, instanța a respins acțiunea formulată. Prin decizia nr. 178/ A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând următoarele: Suportul daunelor morale îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, or aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia C.C. nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice. În cauză nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

În speță, o astfel de excepție nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă sesizarea Curții Constituționale în prezenta cauză, raportat la dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia Curții nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind, însă, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din același act normativ. Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate în căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Nu se pune nici problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.

Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. Nu se pune problema încălcării celorlalte acte internaționale invocate, întrucât acestea nu impun obligații statelor, având doar un caracter de recomandare. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.I., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut următoarele: - prin decizia pronunțată de instanța de apel nu au fost respectate principiul egalității în drepturi și cel al neretroactivității legii civile, prevăzute de Constituția României. Decizia instanței de contencios constituțional, nr. 1358/2010, nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci doar acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. O altă interpretare ar însemna existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, soluționarea lor deosebită fiind determinată de o serie de elemente neprevăzute ce nu sunt imputabile persoanelor aflate în cauză.

În contextul menționat, judecătorul ar fi trebuit să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, care în speță, se plasa anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale, dată la care s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri (inclusiv în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului (sens în care este și jurisprudența C.E.D.O., cauza B. c. Croației). În acest sens sunt de altfel și considerentele deciziei nr. 1354/2010 a instanței de contencios constituțional care recunoaște efectele principiului neretroactivității legii civile noi actelor sau faptelor juridice născute anterior intrării sale în vigoare, ce rămân supuse dispozițiilor legale existente la momentul nașterii lor, principiu consacrat de dispozițiile art. 1 C. civ.

și art. 15 alin. (2) din Constituția României. Efectul ex nunc al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul judiciar. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât actele, inacțiunile, acțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor (decizia nr. 838/2009 a Curții Constituționale). De asemenea, prin decizia nr. 1354/2010 a aceleiași jurisdicții s-a reținut că principiul egalității și interzicerii discriminării, reluat de Convenția europeană în Protocolul nr. 12 adițional, adoptat în anul 2000, instituie dreptul la nediscriminare.

Sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 din Protocol se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și la exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională (principii reluate în jurisprudența recentă a C.E.D.O. cauza T. vs. United Kingdom). Respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În acest context și având în vedere că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată mai sunt incidente și prevederile internaționale în materie, declarația universală a drepturilor omului, Convenția europeană a drepturilor omului, Rezoluția A.P.C.E.

nr. 1096/1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481/2006, precum și față de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, era obligatoriu să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale relevate. Faptul că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea potrivit dispozițiilor deciziei de constatare a neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu-i este imputabil și nu poate constitui un temei legal pentru respingerea cererii sale. - sunt greșite considerentele aceleiași instanțe de apel privind inexistența unei speranțe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât tocmai prin pronunțarea hotărârii de fond, i-au fost recunoscute parțial pretențiile, astfel încât prin acordarea despăgubirilor, i-a fost recunoscut un bun, respectiv un drept de proprietate, iar diminuarea/refuzul acestuia constituie un atentat la însăși conținutul și natura dreptului în sine.

Întrucât tocmai statul a fost cel care a determinat situația existentă, care a determinat pierderea bunului, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană. Dreptul de protecție socială invocat de instanțe, cu trimitere la textul deciziilor Curții Constituționale privind dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990 nu are nicio legătură cu despăgubirile pentru prejudiciile morale recunoscute prin Legea nr. 221/2009. Aceasta denotă caracterul neîntemeiat al dispozițiilor deciziilor Curții Constituționale în declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu încălcarea dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o condamnare nedreaptă, drept garantat de C.E.D.O.

- a susținut că, opus constatărilor instanței de apel, consideră că există o discriminare în ceea ce privește existența dreptului la despăgubire în temeiul legii de reparație între titularii dreptului recunoscut de această lege, atât pe considerente de aplicare în timp a legii, cât și pe aspecte de practică judiciară neunitară (sens în care s-a făcut trimitere la decizii ale Curții de Apel Oradea). - atât Curtea Constituțională cât și instanța de apel au făcut o aplicare greșită a normelor și practicii comunitare în ceea ce privește marja recunoscută statelor în aprecierea modului de acordare și a cuantumului reparațiilor și compensațiilor pentru persoanele persecutate din motive politice. Odată ce statul și-a asumat o obligație prin promulgarea unui text de lege care dădea posibilitate de a obține astfel de despăgubiri pentru daunele morale, beneficiarilor le-a fost recunoscută o speranță legitimă, ce trebuie respectată.

Faptul că statul a adoptat un text de lege neclar și imprecis nu-i poate fi imputabil și nici dauna, motiv pentru care, în recunoașterea dreptului la despăgubiri stabilit prin norma legală, în vigoare la data promovării acțiunii, a solicitat admiterea recursului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme suplesive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță (reclamantei fiindu-i respinsă acțiunea încă de la judecata în primă instanță).

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; „această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.I. împotriva deciziei nr. 178/ A din 17 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2012.