ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1405/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1405/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 27 aprilie 2010 reclamanta I.I. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata unor

daune morale în sumă de 250.000 euro în temeiul Legii nr. 221/2009 ca urmare a

condamnării politice a defunctului ei soț, I.E.

Prin sentința civilă

nr. 993 din 17 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acțiunea

civilă exercitată de către reclamanta I.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin M.F.P.

Tribunalul a reținut

că, pe parcursul judecării procesului, a fost pronunțată Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 de Curtea Constituțională care a apreciat că temeiul juridic

al acțiunii, respectiv prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 sunt neconstituționale.

Astfel, având în

vedere că temeiul de drept al cererii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea au fost

constatate a fi neconstituționale, instanța a respins acțiunea formulată.

Prin decizia nr. 178/

A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul

reclamantei, reținând următoarele:

Suportul daunelor

morale îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, or aceste

dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia C.C. nr. 1358 din

21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de

la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din

Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să

pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

astfel că dispoziția legală ce constituie fundamentul juridic al acțiunii și-a

încetat efectele juridice.

În cauză nu se pune

problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din

Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul

soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas

irevocabilă. Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei ordonanțe

ori a unei dispoziții din acestea poate fi ridicată, potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau

de instanță din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia, cu condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu

soluționarea cauzei. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi

invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar

acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în

drept pe dispoziția declarată neconstituțională. În speță, o astfel de excepție

nu a fost ridicată, însă a fost admisă într-un alt dosar, ceea ce a făcut inadmisibilă

sesizarea Curții Constituționale în prezenta cauză, raportat la dispozițiile

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia Curții nr. 1358 din 21

octombrie 2010 fiind, însă, definitivă și obligatorie, conform art. 31 alin.

(1) din același act normativ.

Nu se poate vorbi de

încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din

Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță

nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la

jurisprudența C.E.D.O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri

judecătorești irevocabile au fost modificate în căi extraordinare de atac ce nu

se aflau la dispoziția părților din proces.

Nu se pune nici

problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în

vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a

reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a

existat un alt act normativ, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990, în temeiul

căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare,

motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal,

paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudență constată în sensul

acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor,

instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportat la data

intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat

fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale

discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui

tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu

referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval,

tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe

în temeiul unor hotărâri irevocabile.

Nu se pune problema

încălcării celorlalte acte internaționale invocate, întrucât acestea nu impun

obligații statelor, având doar un caracter de recomandare.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.I., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut următoarele:

- prin decizia

pronunțată de instanța de apel nu au fost respectate principiul egalității în

drepturi și cel al neretroactivității legii civile, prevăzute de Constituția

României.

Decizia instanței de

contencios constituțional, nr. 1358/2010, nu poate fi aplicată cauzelor aflate

pe rol la data pronunțării ei, ci doar acelor acțiuni înregistrate ulterior

publicării sale în M. Of.

O altă interpretare

ar însemna existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite

la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța a

pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în

același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009,

soluționarea lor deosebită fiind determinată de o serie de elemente neprevăzute

ce nu sunt imputabile persoanelor aflate în cauză.

În contextul

menționat, judecătorul ar fi trebuit să verifice data înregistrării cererii de

chemare în judecată, care în speță, se plasa anterior pronunțării deciziei

Curții Constituționale, dată la care s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri (inclusiv în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, legea

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă

pe tot parcursul procesului (sens în care este și jurisprudența C.E.D.O., cauza

B. c. Croației).

În acest sens sunt de

altfel și considerentele deciziei nr. 1354/2010 a instanței de contencios

constituțional care recunoaște efectele principiului neretroactivității legii

civile noi actelor sau faptelor juridice născute anterior intrării sale în

vigoare, ce rămân supuse dispozițiilor legale existente la momentul nașterii

lor, principiu consacrat de dispozițiile art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2)

din Constituția României.

Efectul ex nunc al

actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității,

garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura

securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul judiciar. Pe cale de

consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât actele,

inacțiunile, acțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor

(decizia nr. 838/2009 a Curții Constituționale).

De asemenea, prin

decizia nr. 1354/2010 a aceleiași jurisdicții s-a reținut că principiul

egalității și interzicerii discriminării, reluat de Convenția europeană în

Protocolul nr. 12 adițional, adoptat în anul 2000, instituie dreptul la

nediscriminare.

Sfera suplimentară de

protecție stabilită de art. 1 din Protocol se referă la cazurile în care o

persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei

persoane în temeiul legislației naționale, precum și la exercitarea unui drept

care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în

conformitate cu legislația națională (principii reluate în jurisprudența recentă

a C.E.D.O. cauza T. vs. United Kingdom).

Respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În acest context și

având în vedere că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată mai

sunt incidente și prevederile internaționale în materie, declarația universală

a drepturilor omului, Convenția europeană a drepturilor omului, Rezoluția

A.P.C.E. nr. 1096/1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481/2006, precum și față de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, era obligatoriu să

fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale

relevate.

Faptul că până la

această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea potrivit

dispozițiilor deciziei de constatare a neconstituționalității art. 5 din Legea

nr. 221/2009 nu-i este imputabil și nu poate constitui un temei legal pentru

respingerea cererii sale.

- sunt greșite

considerentele aceleiași instanțe de apel privind inexistența unei speranțe

legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât

tocmai prin pronunțarea hotărârii de fond, i-au fost recunoscute parțial

pretențiile, astfel încât prin acordarea despăgubirilor, i-a fost recunoscut un

bun, respectiv un drept de proprietate, iar diminuarea/refuzul acestuia

constituie un atentat la însăși conținutul și natura dreptului în sine.

Întrucât tocmai

statul a fost cel care a determinat situația existentă, care a determinat

pierderea bunului, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană.

Dreptul de protecție

socială invocat de instanțe, cu trimitere la textul deciziilor Curții

Constituționale privind dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990 nu are nicio

legătură cu despăgubirile pentru prejudiciile morale recunoscute prin Legea nr.

221/2009.

Aceasta denotă

caracterul neîntemeiat al dispozițiilor deciziilor Curții Constituționale în

declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, cu încălcarea dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o

condamnare nedreaptă, drept garantat de C.E.D.O.

- a susținut că, opus

constatărilor instanței de apel, consideră că există o discriminare în ceea ce

privește existența dreptului la despăgubire în temeiul legii de reparație între

titularii dreptului recunoscut de această lege, atât pe considerente de

aplicare în timp a legii, cât și pe aspecte de practică judiciară neunitară

(sens în care s-a făcut trimitere la decizii ale Curții de Apel Oradea).

- atât Curtea

Constituțională cât și instanța de apel au făcut o aplicare greșită a normelor

și practicii comunitare în ceea ce privește marja recunoscută statelor în

aprecierea modului de acordare și a cuantumului reparațiilor și compensațiilor

pentru persoanele persecutate din motive politice.

Odată ce statul și-a

asumat o obligație prin promulgarea unui text de lege care dădea posibilitate

de a obține astfel de despăgubiri pentru daunele morale, beneficiarilor le-a

fost recunoscută o speranță legitimă, ce trebuie respectată.

Faptul că statul a

adoptat un text de lege neclar și imprecis nu-i poate fi imputabil și nici

dauna, motiv pentru care, în recunoașterea dreptului la despăgubiri stabilit

prin norma legală, în vigoare la data promovării acțiunii, a solicitat

admiterea recursului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

Recursul reclamantei

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

suplesive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță

(reclamantei fiindu-i respinsă acțiunea încă de la judecata în primă instanță).

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate; „această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.”.

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil

ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând

abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocat de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

I.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta I.I. împotriva deciziei nr. 178/ A din 17

martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.