ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3921/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată inițial Judecătoriei Botoșani, înregistrată sub nr. 2393/193 din 7 martie 2007, reclamanta G.N. a chemat în judecată pârâta SC L.C. SRL Botoșani solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună evacuarea acesteia din imobilul situat în Botoșani, str. 1 Decembrie, județul Botoșani și obligarea pârâtei la plata unei sume lunare în cuantum de 2.188 lei cu titlu de despăgubiri începând cu data de 1 februarie 2007 și până la data eliberării efective a spațiului, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că prin Decizia Primarului Municipiului Botoșani nr. 16603 din 13 noiembrie 2006 a redobândit proprietatea asupra imobilului situat în Botoșani, str. 1 Decembrie, acesta fiind grevat la data restituirii în natură de mai multe contracte de închiriere printre care și cel ce formează obiectul prezentului litigiu.

A arătat că, potrivit prevederilor dispoziției de restituire, la data retrocedării a preluat și contractul de închiriere nr. 148 din 23 august 2004 încheiat de pârâtă, valabil până la 31 decembrie 2006. La data de 30 ianuarie 2007, reclamanta a precizat că a încheiat cu reprezentanții primăriei proces - verbal de predare - primire a spațiilor comerciale situate la parterul imobilului în litigiu, acest aspect fiind notificat și pârâtei, împreună cu propunerea de încheiere a unui nou contract de închiriere, la notificare anexând și proiectul de contract. Deși prin notificare s-a solicitat un răspuns în scris, până la data de 10 februarie 2007, nici până la data introducerii acțiunii reclamanta nu a primit vreun răspuns.

Prin sentința nr. 3975 din 16 august 2007, Judecătoria Botoșani admite excepția de necompetență invocată de pârâtă și în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 158 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Botoșani, secția comercială. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoșani, secția comercială contencios administrativ și fiscal, sub nr. 4874/40 din 22 octombrie 2007. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Botoșani, secția comercială contencios administrativ și fiscal cu motivarea că actul bilateral intervenit între părți nu poate fi considerat faptă de comerț obiectivă în sensul art. 3 alin. (2) C. com.

Excepția invocată a fost respinsă prin încheierea din 10 aprilie 2008, motivat de faptul că învestirea instanței s-a făcut prin declinare de competență de către Judecătoria Botoșani în urma admiterii excepției de necompetență invocată de însăși societatea pârâtă, hotărâre împotriva căreia nu s-a exercitat calea de atac prevăzută de lege. În plus, s-a arătat că cererea privind despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului este accesorie celei privind evacuarea din imobil, astfel că tribunalul, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 17 C. proc. civ., este competent să soluționeze în primă instanță atât cererea principală al cărei obiect nu este evaluabil în bani cât și cererea accesorie.

Pe cale de cerere reconvențională, pârâta a pretins obligarea reclamantei și a S.R. prin M.F. la plata sumei de 49.967,96 lei, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate în imobilul din care se solicită evacuarea. Tribunalul Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 400 din 19 martie 2009, a admis cererea reclamantei, a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta SC L.C. SRL Botoșani împotriva reclamantei și a respins cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. București, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia din urmă.

Prin aceeași sentință, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei situat în Botoșani, str.1 Decembrie (fostă Calea Națională), a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 20.469 lei reprezentând daune pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 1 februarie 2007 – 28 februarie 2009 și dobânzi și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 44666,20 lei pentru sporul de valoare adus imobilului și a dispus compensarea sumelor reținute mai sus până la concurența sumei de 20.469 lei, obligând reclamanta să plătească pârâtei diferența de sumă de 24.197,2 lei. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 883 lei cheltuieli de judecată după compensare.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel ambele părți. Prin decizia nr. 129 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința în sensul că a înlăturat dispoziția privind compensarea sumelor datorate, menținând restul dispozițiilor. Pentru a hotărî astfel, a reținut că ambele părți au criticat măsura compensării care a fost aplicată cu încălcarea art. 1143 C. civ., în condițiile în care niciuna dintre părți nu a solicitat-o. În ceea ce privește motivul de apel invocat de pârâtă privind consemnarea la C.E.C., în favoarea reclamantei a sumei de 8.200 lei, așa încât această sumă trebuie scăzută din debitul total, instanța a constatat că acest aspect constituie o chestiune ce ține doar de executarea hotărârii, și ca atare, nu poate fi luat în considerare.

În ceea ce privește critica invocată de către apelanta G.N. cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului, Curtea a constatat că este neîntemeiată. Astfel, din art. 1 al contractului de închiriere nr. 148 din 23 august 2004 încheiat între societatea pârâtă și C.L.M. Botoșani, rezultă că obiectul închirierii l-a constituit spațiul situat în Botoșani, str.1 Decembrie, în suprafață de 79,65 m.p. necesar desfășurării de „activități comerciale”. Așa cum recunoaște reclamanta, acest imobil a fost locuința bunicilor ei, fiind preluat de stat ca imobil de locuit, iar cel care a schimbat destinația parterului imobilului în spații comerciale a fost Statul prin unitățile sale administrative și nu pârâții care l-au închiriat cu această ultimă destinație.

Totodată, din raportul de expertiză tehnică în construcții efectuat de expert G.A., rezultă că la acest spațiu compus din trei încăperi, pârâta a efectuat lucrări constând din: lucrări de consolidare (repararea fisurilor din zid prin injectare cu mortar de ciment, consolidarea zidăriei portantă de cărămidă prin cămășuirea cu plase sudate, oțel beton ș.a.), refacerea în totalitate a tencuielilor, înlocuit tâmplăria cu tâmplărie PVC cu termopan, instalații electrice interioare, refacerea pardoselii, placare de gresie, tavane din rigips, tâmplărie din lemn la magazie, lucrări necesare și utile care au sporit valoarea imobilului având în vedere că acesta are o vechime de peste 100 de ani, iar de la data preluării lui de către S.R.

nu i s-a făcut nicio reparație capitală, după cum arată pârâta. Mai mult, prin acțiune reclamanta a pretins ți i s-au acordat despăgubiri civile pentru lipsa de folosință a spațiului, calculate la gradul de confort existent după efectuarea acestor lucrări și nu la stadiul la care Primăria Municipiului Botoșani l-a data spre închiriere, ceea ce presupune că reclamanta a recunoscut îmbunătățirile aduse imobilului. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat recurs, în termenul legal și a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii apelului formulat de aceasta și a respingerii cererii reconvenționale, ca inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii reconvenționale pentru administrarea de noi probe.

A invocat critici subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ. În cadrul primului motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a aplicat greșit în cauză dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 care nu erau incidente față de limitele învestirii instanței, partea înțelegând să formuleze o cerere pe calea dreptului comun, iar potrivit acestui text de lege despăgubirile civile pentru sporul de valoare adus imobilelor ce au făcut obiectul retrocedării, se acordă numai în cazul celor cu destinație de locuință, ceea ce nu se regăsește în cauză, spațiul la care s-au efectuat îmbunătățiri fiind cu destinație comercială.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că, în situația în care se va considera admisibilă o astfel de cerere reconvențională, să se constate că instanța de apel, soluționând cauza, a încălcat principiul disponibilității și a acordat ceea ce nu s-a cerut, contrar dispozițiile art. 129 C. proc. civ., prin cererea reconvențională pârâta solicitând obligarea sa la plata contravalorii investițiilor efectuate la imobilul proprietatea acesteia, iar nu sporul de valoare adus imobilului, astfel cum s-a decis. Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate se găsește nefondat. În privința criticilor subsumate motivului motivul de recurs prevăzut de pct. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că litigiul a fost soluționat de instanța comercială, pe calea dreptului comun și nu pe baza Legii speciale nr. 10/2001, republicată, referirea la această lege în considerentele hotărârii făcându-se doar din perspectiva regimului juridic al imobilului, care a fost retrocedat în baza acestei legi, dar așa cum rezultă și din hotărârea primei instanțe, menținută de către instanța de apel, s-au avut în vedere, totodată, raporturile de locațiune și situația pârâtei care a efectuat îmbunătățiri la imobilul în litigiu în perioada executării acestui contract, astfel că acordarea despăgubirilor civile, ca efect al retrocedării ulterioare a imobilului adevăratului proprietar și al evacuării pârâtei, are la bază principiul îmbogățirii fără justă cauză, reținut.

Prin urmare, cererea reconvențională formulată în cauză este admisibilă în limitele în care a fost formulată, nefiind incidente dispozițiile art. 494 C. civ. și art. 997 C. civ., în condițiile în care îmbunătățirile la imobil s-au realizat în perioada derulării unei convenții, iar acțiunea în pretenții cu acest obiect poate fi exercitată atât împotriva fostului locator cât și a actualului deținător cu titlu valabil al imobilului, limite în care s-a și formulat cererea reconvențională. Sub aspect probator instanțele de judecată au administrat toate probele utile cauzei, inclusiv în legătură cu împrejurările în care s-au realizat aceste investiții și calitatea de constructor de bună – credință din perspectiva cauzei juridice a acțiunii, astfel că nu se impune casarea hotărârii pentru completarea probelor.

De altfel, prin hotărârea judecătorească dată în primă instanță, cererea reconvențională formulată împotriva statului s-a respins pentru lipsă calitate procesuală pasivă, iar recurenta reclamantă nu a invocat motive de apel sub acest aspect, achiesând în această privință la hotărârea pronunțată. Privitor la criticile subsumate celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că, de asemenea, nu este fondat, deoarece potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză și care a stat la baza pronunțării hotărârii primei instanțe, confirmată în apel, suma de 44.666,20 Ron, reprezintă contravaloarea lucrărilor de investiții și nu sporul de valoare, cum din eroare instanțele s-au referit, astfel că art. 129 C. proc.

civ., a fost pe deplin respectat. Prin urmare, nici acest motiv nu poate fi primit și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamanta G.N., împotriva deciziei Curții de Apel Suceava nr. 129 din 26 noiembrie 2009, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2010.