ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3921/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea adresată inițial Judecătoriei Botoșani, înregistrată sub nr. 2393/193

din 7 martie 2007, reclamanta G.N. a chemat în judecată pârâta SC L.C. SRL Botoșani

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună evacuarea

acesteia din imobilul situat în Botoșani, str. 1 Decembrie, județul Botoșani și

obligarea pârâtei la plata unei sume lunare în cuantum de 2.188 lei cu titlu de

despăgubiri începând cu data de 1 februarie 2007 și până la data eliberării

efective a spațiului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta

a arătat că prin Decizia Primarului Municipiului Botoșani nr. 16603 din 13

noiembrie 2006 a redobândit proprietatea asupra imobilului situat în Botoșani,

str. 1 Decembrie, acesta fiind grevat la data restituirii în natură de mai multe

contracte de închiriere printre care și cel ce formează obiectul prezentului litigiu.

A arătat că, potrivit

prevederilor dispoziției de restituire, la data retrocedării a preluat și

contractul de închiriere nr. 148 din 23 august 2004 încheiat de pârâtă, valabil

până la 31 decembrie 2006.

La data de 30 ianuarie 2007, reclamanta a

precizat că a încheiat cu reprezentanții primăriei proces - verbal de predare -

primire a spațiilor comerciale situate la parterul imobilului în litigiu, acest

aspect fiind notificat și pârâtei, împreună cu propunerea de încheiere a unui nou

contract de închiriere, la notificare anexând și proiectul de contract.

Deși prin notificare s-a

solicitat un răspuns în scris, până la data de 10 februarie 2007, nici până la

data introducerii acțiunii reclamanta nu a primit vreun răspuns.

Prin sentința nr. 3975

din 16 august 2007, Judecătoria Botoșani admite excepția de necompetență invocată

de pârâtă și în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 158

C. proc. civ., a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului

Botoșani, secția comercială.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Tribunalului Botoșani, secția comercială contencios administrativ și fiscal,

sub nr. 4874/40 din 22 octombrie 2007.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a

Tribunalului Botoșani, secția comercială contencios administrativ și fiscal cu

motivarea că actul bilateral intervenit între părți nu poate fi considerat faptă

de comerț obiectivă în sensul art. 3 alin. (2) C. com.

Excepția invocată a

fost respinsă prin încheierea din 10 aprilie 2008, motivat de faptul că

învestirea instanței s-a făcut prin declinare de competență de către

Judecătoria Botoșani în urma admiterii excepției de necompetență invocată de

însăși societatea pârâtă, hotărâre împotriva căreia nu s-a exercitat calea de

atac prevăzută de lege.

În plus, s-a arătat

că cererea privind despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului este

accesorie celei privind evacuarea din imobil, astfel că tribunalul, în conformitate

cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 17 C. proc. civ., este

competent să soluționeze în primă instanță atât cererea principală al cărei obiect

nu este evaluabil în bani cât și cererea accesorie.

Pe cale de cerere reconvențională,

pârâta a pretins obligarea reclamantei și a S.R. prin M.F. la plata sumei de 49.967,96

lei, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând contravaloarea investițiilor

efectuate în imobilul din care se solicită evacuarea.

Tribunalul Botoșani,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 400

din 19 martie 2009, a admis cererea reclamantei, a admis în parte cererea

reconvențională formulată de pârâta SC L.C. SRL Botoșani împotriva reclamantei

și a respins cererea reconvențională formulată în contradictoriu cu pârâtul S.R.

prin M.F.P. București, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia din

urmă.

Prin aceeași sentință, a dispus evacuarea

pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei situat în Botoșani, str.1

Decembrie (fostă Calea Națională), a obligat pârâta să plătească reclamantei

suma de 20.469 lei reprezentând daune pentru lipsa de folosință a imobilului

pentru perioada 1 februarie 2007 – 28 februarie 2009 și dobânzi și a obligat reclamanta

să plătească pârâtei suma de 44666,20 lei pentru sporul de valoare adus

imobilului și a dispus compensarea sumelor reținute mai sus până la concurența

sumei de 20.469 lei, obligând reclamanta să plătească pârâtei diferența de sumă

de 24.197,2 lei. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 883

lei cheltuieli de judecată după compensare.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 129 din 26 noiembrie

2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința în sensul că a

înlăturat dispoziția privind compensarea sumelor datorate, menținând restul

dispozițiilor.

Pentru a hotărî

astfel, a reținut că ambele părți au criticat măsura compensării care a fost

aplicată cu încălcarea art. 1143 C. civ., în condițiile în care niciuna dintre

părți nu a solicitat-o.

În ceea ce privește

motivul de apel invocat de pârâtă privind consemnarea la C.E.C., în favoarea reclamantei

a sumei de 8.200 lei, așa încât această sumă trebuie scăzută din debitul total,

instanța a constatat că acest aspect constituie o chestiune ce ține doar de

executarea hotărârii, și ca atare, nu poate fi luat în considerare.

În ceea ce privește

critica invocată de către apelanta G.N. cu privire la îmbunătățirile aduse

imobilului, Curtea a constatat că este neîntemeiată.

Astfel, din art. 1 al

contractului de închiriere nr. 148 din 23 august 2004 încheiat între societatea

pârâtă și C.L.M. Botoșani, rezultă că obiectul închirierii l-a constituit

spațiul situat în Botoșani, str.1 Decembrie, în suprafață de 79,65 m.p. necesar

desfășurării de „activități comerciale”.

Așa cum recunoaște

reclamanta, acest imobil a fost locuința bunicilor ei, fiind preluat de stat ca

imobil de locuit, iar cel care a schimbat destinația parterului imobilului în

spații comerciale a fost Statul prin unitățile sale administrative și nu pârâții

care l-au închiriat cu această ultimă destinație.

Totodată, din raportul

de expertiză tehnică în construcții efectuat de expert G.A., rezultă că la

acest spațiu compus din trei încăperi, pârâta a efectuat lucrări constând din: lucrări

de consolidare (repararea fisurilor din zid prin injectare cu mortar de ciment,

consolidarea zidăriei portantă de cărămidă prin cămășuirea cu plase sudate,

oțel beton ș.a.), refacerea în totalitate a tencuielilor, înlocuit tâmplăria cu

tâmplărie PVC cu termopan, instalații electrice interioare, refacerea

pardoselii, placare de gresie, tavane din rigips, tâmplărie din lemn la

magazie, lucrări necesare și utile care au sporit valoarea imobilului având în

vedere că acesta are o vechime de peste 100 de ani, iar de la data preluării

lui de către S.R. nu i s-a făcut nicio reparație capitală, după cum arată

pârâta.

Mai mult, prin

acțiune reclamanta a pretins ți i s-au acordat despăgubiri civile pentru lipsa

de folosință a spațiului, calculate la gradul de confort existent după efectuarea

acestor lucrări și nu la stadiul la care Primăria Municipiului Botoșani l-a

data spre închiriere, ceea ce presupune că reclamanta a recunoscut

îmbunătățirile aduse imobilului.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta a formulat recurs, în termenul legal și a solicitat

admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii

apelului formulat de aceasta și a respingerii cererii reconvenționale, ca

inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei

spre rejudecarea cererii reconvenționale pentru administrarea de noi probe.

A invocat critici

subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ.

În cadrul primului

motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că

instanța de apel a aplicat greșit în cauză dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001

care nu erau incidente față de limitele învestirii instanței, partea înțelegând

să formuleze o cerere pe calea dreptului comun, iar potrivit acestui text de

lege despăgubirile civile pentru sporul de valoare adus imobilelor ce au făcut

obiectul retrocedării, se acordă numai în cazul celor cu destinație de

locuință, ceea ce nu se regăsește în cauză, spațiul la care s-au efectuat

îmbunătățiri fiind cu destinație comercială.

În cadrul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că, în situația

în care se va considera admisibilă o astfel de cerere reconvențională, să se

constate că instanța de apel, soluționând cauza, a încălcat principiul

disponibilității și a acordat ceea ce nu s-a cerut, contrar dispozițiile art. 129

C. proc. civ., prin cererea reconvențională pârâta solicitând obligarea sa la

plata contravalorii investițiilor efectuate la imobilul proprietatea acesteia,

iar nu sporul de valoare adus imobilului, astfel cum s-a decis.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate se găsește nefondat.

În privința

criticilor subsumate motivului motivul de recurs prevăzut de pct. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că litigiul a fost soluționat de instanța comercială,

pe calea dreptului comun și nu pe baza Legii speciale nr. 10/2001, republicată,

referirea la această lege în considerentele hotărârii făcându-se doar din

perspectiva regimului juridic al imobilului, care a fost retrocedat în baza

acestei legi, dar așa cum rezultă și din hotărârea primei instanțe, menținută

de către instanța de apel, s-au avut în vedere, totodată, raporturile de

locațiune și situația pârâtei care a efectuat îmbunătățiri la imobilul în

litigiu în perioada executării acestui contract, astfel că acordarea

despăgubirilor civile, ca efect al retrocedării ulterioare a imobilului

adevăratului proprietar și al evacuării pârâtei, are la bază principiul

îmbogățirii fără justă cauză, reținut.

Prin urmare, cererea

reconvențională formulată în cauză este admisibilă în limitele în care a fost

formulată, nefiind incidente dispozițiile art. 494 C. civ. și art. 997 C. civ.,

în condițiile în care îmbunătățirile la imobil s-au realizat în perioada

derulării unei convenții, iar acțiunea în pretenții cu acest obiect poate fi

exercitată atât împotriva fostului locator cât și a actualului deținător cu

titlu valabil al imobilului, limite în care s-a și formulat cererea

reconvențională.

Sub aspect probator

instanțele de judecată au administrat toate probele utile cauzei, inclusiv în

legătură cu împrejurările în care s-au realizat aceste investiții și calitatea

de constructor de bună – credință din perspectiva cauzei juridice a acțiunii,

astfel că nu se impune casarea hotărârii pentru completarea probelor.

De altfel, prin

hotărârea judecătorească dată în primă instanță, cererea reconvențională

formulată împotriva statului s-a respins pentru lipsă calitate procesuală

pasivă, iar recurenta reclamantă nu a invocat motive de apel sub acest aspect,

achiesând în această privință la hotărârea pronunțată.

Privitor la criticile

subsumate celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 6 C. proc. civ., se constată că, de asemenea, nu este fondat, deoarece

potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză și care a stat la baza

pronunțării hotărârii primei instanțe, confirmată în apel, suma de 44.666,20

Ron, reprezintă contravaloarea lucrărilor de investiții și nu sporul de valoare,

cum din eroare instanțele s-au referit, astfel că art. 129 C. proc. civ., a

fost pe deplin respectat.

Prin urmare, nici

acest motiv nu poate fi primit și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

reclamanta G.N., împotriva deciziei Curții de Apel Suceava nr. 129 din 26

noiembrie 2009, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi,

17 noiembrie 2010.