ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 782/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin Decizia nr. 361 din 23 februarie 2011,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva sentinței

civile nr. 787 din 26 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. A schimbat în

parte sentința atacată în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată

de reclamanta N.L.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în urma deciziei date de Curtea

Constituțională art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei și-a încetat efectele

juridice.

Reclamanta nu avea

anterior deciziei Curții Constituționale un „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, ci avea doar posibilitatea de a-l dobândi

printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

Reclamanta a declarat

recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală pentru că dreptul la despăgubiri este prevăzut în

cuprinsul art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar reglementarea acestuia și așezarea

topografică a textului în preambulul art. 5, înaintea individualizării formelor

de reparație confirmă fără echivoc intenția legiuitorului că cererea de

acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral poate fi făcută de persoana

care a suferit măsurile represive.

Actul normativ, în

ansamblul său are caracter reparator iar încetarea efectelor art. 5 din Legea nr.

221/2009, ca urmare a celor statuate prin decizia dată de Curtea

Constituțională nu lipsește de temei juridic acțiunea în despăgubiri formulată

împotriva statului.

În acest caz devin

aplicabile dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., raportate la principiile statuate prin art. 504 - 505 C. proc. pen.

De asemenea, trebuia

avută în vedere practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând,

instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei

din perspectiva art. 998 - 999 C. civ., raportate la principiile statuate prin art.

504 - 505 C. proc. pen., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru

că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor

pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi.

Pe de altă parte,

criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale,

față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii

deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta N.L. împotriva deciziei nr. 361 din 23

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 februarie 2012.