ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4956/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4956/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată la data de 15 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanta S.E. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

solicitat instantei ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul

politic al măsurii administrative luate împotriva antecesoarei sale G.Z.,

(născută H. și căsătorită T.), să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri de

360.000 EURO pentru suferințele fizice și psihice cauzate de luarea măsurilor

administrative cu caracter politic privind condamnarea la muncă forțată în

fosta URSS, precum și suferințele cauzate prin această măsură.

Reclamanta a arătat

ca la data de 15 ianuarie 1945 mama sa a fost ridicată din mijlocul familiei și

deportată la munca de reconstrucție în URSS la numai 25 de ani, în localitatea

Stalino Dombas, datorită schimbării politice produse în România prin semnarea

unui armistițiu cu aliații sovietici. Etnicii germani au fost acuzați de

colaborare cu ocupantul.

Prin măsura

administrativă luată a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, au fost afectate

totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, demnitate, reputație - precum și pe cele care s-au

situat în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii,

apropiații, familia, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în

durerea morală încercată de victimă.

Ulterior, reclamanta

a depus precizare de acțiune referitor la cuantumul despăgubirilor materiale,

solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 31.217,68 RON sumă care se va

indexa cu indicele de inflație până la data efectivă a plății.

Prin Sentința civilă

nr. 2711 din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respinsă

cererea formulata de reclamantă, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Timiș a reținut că, pentru a avea caracter politic, măsura

administrativă trebuie să îndeplinească două condiții: să fi fost luată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și să fi fost dispusă pentru fapte

prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

În speță, măsura

dispusă împotriva autoarei reclamantei a fost luată la 13 ianuarie 1945,

neputând constitui o măsură administrativă care să aibă de drept un caracter

politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme toate măsurile

considerate de lege a avea de drept acest caracter sunt întemeiate pe acte

normative ulterioare anului 1948.

Întrucât măsura a

fost dispusă la 13 ianuarie 1945, tribunalul nu a putut constata caracterul

politic al acesteia în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

nemaifiind necesar a analiza întrunirea celei de-a doua condiții, câtă vreme

cele doua condiții se cer a fi întrunite cumulativ pentru a conduce la

admiterea cererii.

În baza art. 137

alin. (1) C. proc. civ. a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin D.G.F.P. Timiș, câtă vreme art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009 stabilește calitatea procesuală pasivă în cererile de

chemare în judecată promovate în baza acestei legi în favoarea Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei în capătul de cerere privind

acordarea daunelor morale, nu s-a mai impus analizarea acesteia, câtă vreme s-a

stabilit că cererea de chemare în judecată nu se încadrează în dispozițiile

Legii nr. 221/2009 invocată drept cauză a acțiunii.

Prin Decizia civilă

nr. 978A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost

respins apelul declarat de reclamantă.

În considerentele

acestei decizii instanța de apel a reținut că, motivul pentru care reclamanta

nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic

al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Nu se poate reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, indicând dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ. Arată că instanța de apel a făcut o greșită încadrare a

situației de fapt în prevederile Legii nr. 221/2009, instanță care, deși a

recunoscut caracterul politic al măsurii, a reținut că nu se mai impune

constatarea judiciară, întrucât acest caracter este recunoscut de drept.

Ambele instanțe au

ignorat că s-a invocat drept temei de drept și art. 998-999 C. civ., judecând

cererea doar din prisma Legii nr. 221/2009.

Considerentele

deciziei atacate cu referire la caracterul măsurii administrative sunt străine

de pricină. Deși legea specială nu conține dispoziții exprese referitoare la

măsura deportării în URSS, actul normativ face trimiteri la Decretul-Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Prin acestea se prevede că măsura deportării

în străinătate după 23 august 1944 pentru motive politice constituie măsură

abuzivă, iar de drepturile și facilitățile acordate de Decretul-Lege nr.

118/1990 beneficiază și persoanele deportate.

Arată că, chiar dacă

antecesoarea sa a fost deportată în ianuarie 1945, această măsură a continuat

și în perioada de referință a Legii nr. 221/2009.

Instanța de apel a

respins cererea de acordare a daunelor morale în considerarea efectelor

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, și nu pentru faptul că măsura

deportării nu ar face obiectul Legii nr. 221/2009.

Referitor la

incidența deciziei instanței de contencios constituțional, arată că

dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează

dreptul la un proces echitabil și impune un tratament egal pentru situații

analoage sau comparabile.

În ce privește

aplicarea legii în timp, consideră că aplicarea deciziei instanței de

contencios constituțional într-un proces pendinte și suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului, ceea ce duce la instituirea unui tratament

inegal al părților.

Decizia nr. 1358/2010

pronunțată de Curtea Constituțională nu poate retroactiva fără a afecta

garantarea art. 6, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și a

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Sunt încălcate

principiile tempus regit actum, cel al neretroactivității legii civile,

principiul aplicării ex nunc al deciziilor Curții Constituționale și garanția

egalității armelor. Reglementările internaționale prevalează față de cele

interne, iar statuările Convenției europene a drepturilor omului față de cele

ale instanței de contencios constituțional.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale a DGFP și

invocă dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Analizând recursul,

din prisma criticilor invocate, care se circumscriu exclusiv motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

caracterul nefondat al acestuia.

În primul rând,

instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretenția reclamantei

prin raportare la art. 998-999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de

recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic

al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C.

proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte

cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu

sunt considerate cereri noi.

Demersul judiciar

inițiat de reclamantă s-a bazat exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate

măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Măsura administrativă

cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate

pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la literele a)-f).

În afară de aceste

măsuri administrative cu caracter politic, legea face trimitere și la alte

măsuri administrative, al căror caracter politic se constată de către instanța

de judecată (art. 4 alin. (2)).

Acest act normativ,

adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a

completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale

și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999,

reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au

fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr.

221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici

respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori

să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ

similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată

strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin

raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în URSS suferită de autoarea reclamantei i-a creat

acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra

vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare

și reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în

mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația autoarei reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii

nr. 221/2009. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat

o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de

origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de

ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al

doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul

unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori

O.U.G. nr. 214/1999.

Autoarea

reclamanților a fost deportată pentru simplul fapt al nașterii într-o familie

de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist,

astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a

concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a

statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege.

Această măsură a fost

instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative

Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani

deportați.

Ordinul nr. 1761 din

16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă

constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea

cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada

respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea

unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act,

dispoziții de care reclamanta a și beneficiat.

Actul de mobilizare

anterior menționat excede însă condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009,

ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă

judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.

Având în vedere că

măsura luată asupra antecesoarei reclamantei nu se circumscrie obiectului Legii

nr. 221/2009, analizarea efectelor deciziei instanței de contencios

constituțional în speța de față, precum și criticile referitoare la calitatea

procesuală a Direcției Generale a Finanțelor Publice, nu se mai impun a fi

analizate.

Așa fiind, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta S.E. împotriva Deciziei civile nr. 978A din 23 iunie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG