ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4951/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4951/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Prin cererea
precizată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanții N.L. și N.V. (născută
N.) au chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția
Finanțelor Publice Timiș pentru ca instanța să constate caracterul politic al
condamnărilor autorilor săi N.M. - mama, decedată la data de 30 iunie 1996,
N.J. - tata, decedat la 27 aprilie 1973, și N.D. - bunica paternă, decedată la
5 februarie 1967, să constate și să fie obligat Statul Român să recunoască
public activitatea de genocid a regimului comunist instaurat prin Guvernul Dr.
Petru Groza la 6 martie 1945, genocid realizat prin încarcerarea
intelectualității române, a foștilor membri ai partidelor politice și a
persoanelor care nu se înregimentau politic în Partidul Muncitoresc Român sau
care fără dovezi erau acuzate că au alte convingeri decât cele comuniste,
precum și prin deportarea în Bărăgan a familiilor înstărite și a tuturor celor
ce nu agreau regimul comunist, să fie obligat Statul Român la plata
despăgubirilor cauzate pentru suferințele fizice și psihice la care au fost
supuși toți membrii familiei prin deportarea în Bărăgan și confiscarea tuturor
bunurilor acestora, precum și pentru toate persecuțiile pe care le-au suportat
după revenirea la domiciliu, refuzându-li-se dreptul la muncă, la educație și
la condiții de viață decente, pentru suferința cauzată de înfometarea, înfrigurarea
și înfricoșarea noastră și prin situarea în poziția de dușmani ai societății,
izolându-i de societate, despăgubiri pe care le apreciază la suma de 1.000.000
EURO pentru fiecare dintre antecesorii lor, precum și obligarea pârâților să le
plătească despăgubiri în valoare totală de 5.000.000 EURO, cu titlu de daune,
pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea
și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951, precum și
suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.
În motivarea
acțiunii, reclamanții au arătat că deportarea este o politică a regimurilor
totalitare care au dobândit o amploare de masă în U.R.S.S. în timpul dictaturii
staliniste. În România, după ocuparea tării de către sovietici, aceste practici
au fost activate în anul 1951, când peste 12791 de familii, respectiv 40320 de
persoane au fost deportate din vestul tării, în câmpia Bărăganului, din
sud-est.
Prin Sentința civilă
nr. 1673 din 22 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei
calității procesuale active și inadmisibilității. A respins acțiunea modificată
formulată de reclamanți, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.
221/2009. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor
Publice Timiș în contradictoriu cu intervenientul Ministerul Internelor și
Reformării Administrative București.
Pentru a hotărî
astfel tribunalul a reținut că reclamanții și autorii lor, părinții și bunica
paternă, au fost deportați în perioada 1951-1956, fiind luați din localitatea
de domiciliu și duși în Bărăgan.
Din dispozițiile
legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane
decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada
comunistă să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a
instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe
aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori,
astfel că excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât a fost
respinsă.
Din dispozițiile art.
5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai
multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau
care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic,
prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate
politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în
oricare dintre situațiile celor două măsuri.
Prin urmare, întrucât
despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul
condamnărilor, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele
admiterii acțiunii.
În ce privește
daunele materiale solicitate, reclamanții nu au dovedit în condițiile art.
1.169 C. civ. în ce constau acestea, nefiind indicate.
Prin Decizia civilă
nr. 995 din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a
respins apelul declarat de reclamanți.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța a reținut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354
din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind
neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept
consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act
normativ, la momentul soluționării prezentului apel.
Prin Decizia civilă
nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat ca
neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare
ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ
a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată
neconstituțională.
Față de soluția
Curții Constituționale, instanța a constatat că, la data soluționării
recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza
căruia s-a formulat acțiunea de către reclamanți.
Nu poate subzista
nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi
fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional
la Convenția europeană a drepturilor omului, prin aceea că prima instanță a dat
o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept
de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,
și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea
specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În speță nu sunt
aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt
domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în
prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat
în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții
Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru
instanțe.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanții, indicând motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ.
Arată că Legea nr.
221/2009 are un caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite
prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Atât condamnările, cât
și măsurile administrative sunt măsuri abuzive luate de regimul comunist, astfel
că persoanele care se încadrează în aceste categorii sunt îndreptățite la
acordarea daunelor morale și materiale.
Întinderea daunelor
morale se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar
fi durata măsurii abuzive, precum și de consecințele produse asupra persoanei
sau familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor
prejudicii greu de cuantificat.
Instanța de apel
trebuia să constate că și măsura administrativă luată împotriva sa și a
familiei sale se încadrează în dispozițiile reparatorii ale Legii nr. 221/2009,
astfel că era îndreptățită la acordarea daunelor morale.
În ce privește
decizia instanței de contencios constituțional, arată că aceasta trebuie
analizată din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului,
care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 din Protocolul nr. 12
adițional la Convenție, a art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea
și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor
omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Principiul egalității
în fața legii instituie un tratament egal pentru situații juridice similare.
Aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul proceselor întemeiate pe
dispozițiile Legii nr. 221/2009 ce nu au fost soluționate definitiv este de
natură a crea un tratament juridic diferit față de persoanele ce dețin deja o
hotărâre judecătorească definitivă.
Curtea europeană a
drepturilor omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție
este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică
dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de
proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Chiar prin Decizia
nr. 1354/2010 Curtea Constituțională a constatat că, prin limitarea
despăgubirilor se creează premisele unei discriminări între persoane care se
găsesc în situații juridice similare.
Aplicarea deciziei
instanței de contencios constituțional unui proces pendinte poate fi asimilată
intervenției legislativului în timpul procesului.
Consideră că
reclamanții aveau un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului,
dar și o speranță legitimă.
Invocă Rezoluția nr.
1096/1996 ACPE, Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 40/1985, practica
instanței supreme, cauza Beian contra României și cauza Driha contra României.
Decizia nr. 1358/2010
pronunțată de Curtea Constituțională se aplică litigiilor declanșate ulterior
pronunțării acesteia.
Criticile finale
vizează cuantumul despăgubirilor și criteriile de acordare a acestora.
Examinând decizia
recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva
Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru
considerentele ce vor succede:
Cu titlu preliminar,
este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 C.
proc. civ. au fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio
critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le
reglementează.
Totodată, este de
menționat că dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., potrivit cu care
părțile puteau solicita casarea a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14
septembrie 2000, caz în care criticile de netemeinicie nu pot face obiectul
controlului exercitat de instanța de recurs.
Criticile formulate
de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,
ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în
cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu
sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin Deciziile nr.
1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea
art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu
caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea
neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte
juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință
inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe
textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4)
din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general
obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru
particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru
trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,
aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens
contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte
juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea
juridică actuală.
Împrejurarea că
deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie
unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce
înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau
situațiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu
se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la
care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă
că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării
procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic
convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice
determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se
aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere
(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi
întrucât aceasta a fost voința părților).
Se va face, astfel,
distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea
nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și
situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea
condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului
juridic, care le-a dat naștere.
Rezultă că în cazul
situațiilor juridice subiective care se nasc din actele juridice ale părților
și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse
legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în
vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme
supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații
juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în
justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.
221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de
desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,
intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în
ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub
aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană
îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii
prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale
realizate de instanță.
Astfel, intrarea în
vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,
în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul
cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în
favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane
care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).
Nu este însă vorba,
astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în
patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,
hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la
momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de
statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate
considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță
legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la
momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra
pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu
putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale
exprese.
Astfel, soluția
pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”
al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
europeană a drepturilor omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi
confirmat dreptul său de creanță.
Referitor la
obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele
de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a
statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce
înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește
dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă
aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și
declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,
această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat
neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și,
prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții
Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate
neconstituționale”.
Continuând să aplice
o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au
încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale
jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul
intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul
considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul
legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al
României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de
lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,
„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios
constituțional în M. Of.”
Cum Deciziile nr.
1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,
la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost
pronunțată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată
definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele
legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste
dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,
instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un
tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces
echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19
septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin
intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării
acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui
mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori
de constituționalitate.
De aceea, nu se poate
susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și
lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,
pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ
legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în
respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la
tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a
drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun
fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din
jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, rezultă că intervenția
Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a
legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul
actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea
de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire
este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii
juridice.
Astfel cum s-a arătat
anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a
sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere
dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,
întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme
dreptul la despăgubiri morale.
În acest context,
trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din
existența unor motive obiective și rezonabile.
Or, în această
materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,
acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră
definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o
justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și
rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite
și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei
norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele
la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și
nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform
considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul pretinsei
"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții
Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul
vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,
ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal
își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin
respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se
înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme
incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu
poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din
perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a
drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât
cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,
fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,
apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă
situație".
În situația analizată
în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de
recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal
s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a
legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
În ceea ce privește
Rezoluția nr. 1096/1996 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei, respectiv Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie
1985, din analiza conținutul acestor documente internaționale, se constată că
acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele
membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința
comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât
ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au
fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele
unui astfel regim de guvernare.
În plus, numai
tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul
Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din
Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea
caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care
subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă,
nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Pe de altă parte,
având în vedere că lipsirea de libertate invocată de reclamant a avut loc
anterior ratificării de către România a Convenției europene pentru apărarea
drepturilor omului, respectiv 20 iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în
cauză ratione temporis.
Chiar dacă, cu
ignorarea considerentelor anterior expuse, s-ar aprecia că reclamantul avea o
speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, trebuie avut în
vedere faptul că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul
acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele
persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea
prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație
similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea
instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin
moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor
omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină
concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea
unor măsuri simbolice.
Or, așa cum s-a
menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul
acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate
din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și
anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr.
214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu
modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr.
221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative
asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea Constituțională a arătat astfel, că „analizând însă prevederile actelor
normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de
persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea
constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990
și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.
Așa cum s-a apreciat
de Curtea Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării
paralelismelor stabilește că în procesul de legiferare este interzisă
instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în
cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare,
fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și
întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a
prevederilor incidente din legea ulterioară, redundantă, Legea nr. 221/2009.
În consecință,
raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același
scop, concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de
instanța de contencios constituțional, se constată că reclamantul a avut
posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară,
pe care de altfel, a și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea
finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei
satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin
înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Pentru considerentele
expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19
septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării
sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform
art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.
312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de
reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanții N.L. și N.V. împotriva Deciziei civile nr. 995 din 27
iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 28 iunie 2012.
Procesat de GGC - DG