ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 04 ianuarie 2010, reclamantul I.T. a chemat în judecată

Statul Român reprezentat prin M.F.P. București prin D.G.F.P. Arad, solicitând

să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a

fost supus, respectiv deportarea cu domiciliu obligatoriu din localitatea

Berechiu, comuna Apateu, jud.Arad în Bărăgan, localitatea Dărăbani, jud.

Constanța, în perioada 03 august 1949 - 01 august 1956. În temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a solicitat obligarea Statului Român prin

M.F.P. București la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care

l-a suferit prin aplicarea de regimul comunist a acestor măsuri administrative

cu caracter politic, în sumă totală de 420.000 euro.

Prin sentința civilă

nr. 375 din 4 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr.

35/108/2010 a fost admisă în parte acțiunea reclamantului I.T. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, având ca obiect

pretenții în baza Legii nr. 221/2009.

S-a constatat

caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus

reclamantul și s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P.

București să acorde reclamantul I.T. cu titlu de despăgubiri, suma de 140.000

euro.

Tribunalul a reținut

că reclamantul împreună cu familia sa, părinții săi și sora sa au fost

deportați în Bărăgan, în localitatea Dărăbani, jud. Constanța, în perioada 03

august 1949 - 01 august 1956, cu ocazia deportării fiind confiscată toată

averea familiei. După întoarcere acasă, familia a fost în continuare urmărită

și supravegheată de organele de miliție. La data deportării reclamantul avea

vârsta de 2 ani, iar la întoarcerea acasă, după terminarea celor 7 clase

primare a dorit să se înscrie la liceu, însă nu a reușit, fiind considerat cu o

origine nesănătoasă, fiu de chiabur care a fost deportat în Bărăgan, de

asemenea, fiind socotit un dușman de clasă al regimului chiar și la

încorporare, stagiul militar neputând să îl facă sub armă ci prin prestarea

unor munci, construirea de drumuri și poduri.

Se reține că

deportarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu a avut consecințe deosebit de

nefaste asupra vieții și sănătății reclamantului, fiindu-i afectată imaginea,

sursele de venit, reputația și nu în ultimul rând viața de familie.

Prin măsura abuzivă a

deportării reclamantului și a familiei sale, în perioada 03 august 1949 - 01

august 1956, i s-a cauzat acesteia și un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat

în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, a influențat și relațiile

sociale, onoarea, reputația, și aspecte care se situează în domeniul afectiv al

vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc

expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Măsura aplicată

reclamantului și familiei sale a determinat și un prejudiciu material,

fiindu-le confiscate toate bunurile, la reîntoarcerea în satul natal, casa

fiind goală, degradată fără a mai putea fi locuită.

Instanța a constatat

că acțiunea este întemeiată și a constatat că elementele răspunderii civile

delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C. civ. și ale art. 52 alin.

(3) din Constituție sunt îndeplinite și că se impune repararea de către stat,

prin M.F.P., a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în

principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul

repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei adică a

reclamantului, apreciind cuantumul real al despăgubirii ca fiind cel consemnat

în dispozitivul hotărârii sale.

Prin decizia nr. 389/

A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului și a

schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul respingerii în tot a

acțiunii introductive.

Curtea de apel a

reținut, în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010, că apelul pârâtului este întemeiat, pentru considerentele:

Motivul pentru care

reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului, și-a încetat astfel efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul

rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva

susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul I.T., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

a susținut că prin decizia pronunțată instanța de apel i-a încălcat dreptul la

un proces echitabil, consacrat de Convenția europeană a drepturilor omului.

A susținut că prin

intervenția deciziei Curții Constituționale și pronunțarea unor hotărâri

deosebite, pentru motive ce exced voinței beneficiarilor legii speciale, a fost

instituit un tratament juridic distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice, în raport de momentul la care instanța a pronunțat

hotărârea definitivă, situație ce nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Aplicarea deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în prezenta cauză este de natură a duce

la încălcarea pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, reglementări ce au

prioritate potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

Prin admiterea

apelului, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe în sensul

respingerii acțiunii introductive, s-a produs o gravă încălcare a dreptului la

un proces echitabil.

Despăgubirile

acordate de prima instanță nu reflectă dimensiunea prejudiciului suferit,

acestea neputând fi considerate o justă și integrală dezdăunare, motiv pentru

care a solicitat, în raport de elementele cauzei, redimensionarea cuantumului

despăgubirilor, în sensul majorării lor potrivit pretențiilor solicitate prin

cererea de chemare în judecată.

Recursul

reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supresive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate; „această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 28 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil

ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând

abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Nu poate fi reținută

nici critica prin greșita determinare a cuantumului despăgubirilor, în raport

de soluția dată cererii reclamantului, constatată a nu fi întemeiată, ceea ce

împiedică analiza elementelor răspunderii statului, înlăturată prin declararea

neconstituționalității normei ce constituie temeiul pretențiilor.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocat de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

I.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul I.T. împotriva deciziei nr. 389/ A din 28

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.