ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3820/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23 iulie 2010, sub nr. 35558/3 din 23 iulie 2010, reclamantele G.B. (născută L.) și S.K. (născută L.), au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice , solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: 1) să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva acestora, a părinților, respectiv a bunicilor lor, precum și a numitului S.I. (soțul reclamantei S.K., născută L., Katharina); 2) să dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor cauzate pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuse împreună cu antecesorii lor și S.I.

prin deportarea în Bărăgan; 3) să dispună obligarea Statului Român la plata de despăgubiri în valoare totală de 700.000 euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, precum și pentru suferințele cauzate de aceasta măsură administrativă; 4) să dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat, în esență, că în ziua de 18 iunie 1951, împreună cu persoanele menționate în cererea de chemare în judecată, au fost obligate să-și părăsească domiciliul, fiind deportați în Bărăgan, unde au locuit înfruntând lipsuri materiale și restricții timp de 4 ani și jumătate (respectiv până la 20 decembrie 1955, când au fost ridicate restricțiile domiciliare).

Reclamantele au arătat că măsura deportării le-a creat prejudicii sub mai multe aspecte. Astfel, pe lângă condițiile mizere pe care le-au îndurat, au pierdut bunuri importante și mijloacele de întreținere, au fost în imposibilitate de a-și continua studiile, au suferit o restrângere gravă a libertății, le-au fost afectate reputația, li s-a știrbit onoarea, demnitatea (drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege), iar bunicii și părinții acestora au fost lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1798 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că p rin decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. De asemenea, a constatat că, a vând în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

A arătat tribunalul că, așa cum a statuat în jurisprudența sa instanța de contencios constituțional, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice au obligația de respecta hotărârile Curții Constituționale și că î n conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept." Tribunalul a expus raționamentul pe baza căruia Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate.

Astfel, s-a arătat că instanța de contencios constituțional a reținut că: „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept.

Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției. A nalizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.

Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.

Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. (…). Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă.

Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă.

Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei). Curtea observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală”.

Cu referire la cererea dedusă judecății, tribunalul a constat că acțiunea formulată de reclamante privește acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii administrative a deportării în Bărăgan, care se încadrează în prevederile legale declarate ca neconstituționale, și care nu mai pot fi aplicate, deoarece decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată . Apelul declarat de apelantele - reclamante G.B. (născută L.) și S.K. (născută L.) împotriva sentinței civile nr. 1798 din 23 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 94A din 17 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii în despăgubiri, fundamentate de reclamantele-apelante pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este consecința unei judicioase aplicări a prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituția României (dispoziții care se regăsesc într-o formulare similară în cuprinsul art. 31 din Legea nr. 47/1992) potrivit cărora: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.” La data pronunțării sentinței apelate (23 noiembrie 2010), decizia prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fusese publicată în M. Of. al României, astfel că se produsese de drept efectul suspensiv prevăzut în teza finală a art. 147 alin. (1) din Constituție și a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Suspendarea aplicării dispozițiilor legale constatate neconstituționale înseamnă încetarea temporară a efectelor juridice specifice acestora. Având în vedere efectul astfel produs, prin publicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în ceea ce privește dispozițiile legale ce constituiau temeiul legal al pretențiilor formulate de reclamantele-apelante, prima instanță nu putea pronunța o soluție de admitere a acțiunii.

Constatând că autoritatea legiuitoare - Parlamentul - nu a intervenit, până la împlinirea termenului de 45 de zile menționat anterior, spre a realiza punerea în acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile Constituției, curtea de apel a constatat că s-a definitivat încetarea efectelor juridice ale normei constatate neconstituționale, astfel că nici la judecata apelului - care are caracter devolutiv - nu se poate adopta o soluție diferită în privința despăgubirilor pretinse de reclamantele - apelante. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantele G.B. (ns. L.) și S.K. (ns.L.), solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, recurentele-reclamante au solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că în mod greșit curtea de apel le-a respins apelul cu motivarea că prevederile legale care le dădea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu mai există, fiind declarate neconstituționale. Astfel, recurentele-reclamante au susținut, în esență, că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu le este aplicabilă întrucât nu poate fi aplicată retroactiv.

Prin urmare, dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci doar acțiunilor care au fost introduse după data publicării acesteia în M. Of. S-a arătat că, în speță, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, cererea de chemare în judecată fusese înregistrată pe rolul Tribunalului București. Au mai arătat recurentele-reclamante că la data la care au promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, s-a născut în favoarea lor un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată trebuie aplicată pe tot parcursul procesului.

Au susținut, de asemenea, recurentele că și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul aplicării principiului neretroactivității legii și că a considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri.

În opinia recurentelor menținerea deciziei recurate, în condițiile în care există hotărâri judecătorești prin care au fost menținute decizii definitive de acordare de despăgubiri pentru daune morale, constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi și creeză o situație juridică discriminatorie față de persoanele care au obținut hotărâri judecătorești diferite, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, este scutită și de timbru judiciar.

Intimatul-pârât, legal citat, nu a depus întâmpinare și nu a învederat Înaltei Curți excepțiile și apărările sale. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe. Examinând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de nulitate a recursului, invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că nu este fondată și urmează să o respinsă pentru următoarele considerente: Recursul exercitat în condițiile art. 304 C. proc. civ., implică formularea de către titularul căii de atac a unor critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise ipotezelor cuprinse la punctele 1-9 din acest text de lege. Art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

sancționează cu nulitatea recursul care nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege, iar alin. (3) al aceluiași text prevede că: “Încadrarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”. Pentru identitate de rațiune, sancțiunea nulității recursului nu operează nici în ipotezele în care recurentul nu a indicat temeiul de drept al cererii de recurs, însă, pe baza criticilor formulate, instanța de judecată constată că acestea pot fi circumscrise vreuneia din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În cauza dedusă judecății, criticile de recurs pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât recurentele-reclamante susțin, în esență, prin cererea de recurs că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului nerectroactivității legii civile. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile depuse la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23 iulie 2010. Acest articol a fost declarat neconstituțional prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, anterior sentinței, care a fost pronunțată la data de 23 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Înalta Curtea reține, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării cauzei în primă instanță dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 erau suspendate iar ulterior și-au încetat efectele, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări. Față de această împrejurare și de consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau ordonanță, Înalta Curte constată că judecarea prezentei cauze nu s-ar fi putut realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către recurentele - reclamante.

Instanța nu găsește niciun argument de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.

Făcând această paralelă, Înalat Curte apreciază că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă cererea de chemare în judecată fusese înregistrată pe rolul primei instanțe anterior publicării în M. Of. a deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale. Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, în forma republicată, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, acestea sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Deciziile Curții Constituționale au - așa cum o arată și Constituția - efecte imediate și erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii cererii de chemare în judecată, fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând, întrucât Constituția înseși nu îngăduie astfel de distincții, iar, în al doilea rând, întrucât s-ar ajunge la crearea unor situații discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.

Înalta Curte apreciază că judecând astfel pricina și făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale, nu s-ar putea susține nici o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce le privește pe recurentele-reclamante, acestea neaflându-se în situația în care legiuitorul le-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, nu obținuseră recunoașterea pretențiilor lor printr-o hotărâre definitivă care să aibă aptitudinea de a naște în patrimoniul lor o creanță susceptibilă de executare. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, par.137).

O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul solicitanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de o verificare din partea organului jurisdicțional.

Prin urmare, recurentele-reclamante nu pot invoca protecția oferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, acestea neavând de protejat un „bun” sub forma „speranței legitime” izvorâtă dintr-o legislație care le oferea posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale în condițiile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009, fără însă a le garanta recunoașterea efectivă a acestui drept. În opinia Înaltei Curți, se poate afirma că există un bun susceptibil de a fi protejat în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție numai în situația acelora care, la data pronunțării deciziilor Curții Constituționale, se pronunțase o hotărâre definitivă de confirmare a drepturilor recunoscute de organele jurisdicționale în temeiul acestei legi.

Recunoscând marja mare de apreciere a statului în privința legilor reparatorii, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat și că, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului (Slavov și alții c. Bulgaria). Aceeași Curte a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenției.

În decizia sa asupra admisibilității din 02 decembrie 2008 pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Drept consecință, s-a reținut că reclamanții nu puteau avea o speranță legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituțională și că ei nu se puteau aștepta ca stabilirea pretențiilor lor să se întemeieze pe legea așa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunțării hotărârii instanței.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, C.E.D.O. a acordat o mare importanță faptului că dispozițiile legale în discuție nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad-hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a legii. Nu se poate pune semnul egalității între cazurile de modificare intervenite în legislație prin efectul declarării neconstituționalității unei legi (cum s-a întâmplat în cazul în speță) și cel al intervenției voluntare a legiuitorului prin modificarea legislației aplicabile unei cauze în care acesta este parte, în scopul creării unei șanse de câștig, acest din urmă comportament al autorității statului fiind cel sancționat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza Unedic contra Franței (hotărârea din 18 decembrie 2008), Curtea a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei) și situația în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență asupra previzibilității situațiilor juridice, înțelegându-se că, în opinia Curții, exigențele principiului securității raporturilor juridice nu consacră nici măcar un drept la o jurisprudență constantă. Astfel, constatând că la nivelul Curții de Casație Franceză s-a produs un reviriment de jurisprudență cu privire la o chestiune legată de drepturile salariale ale unor salariați disponibilizați dintr-o societate supusă procedurii reorganizării judiciare, s-a reținut de către C.E.D.O.

că acest reviriment a ținut seama de echilibrul tuturor intereselor în joc și de consecințele financiare ale noii orientări a jurisprudenței întrucât noua practică urma să se aplice, cu efect retroactiv, tuturor situațiilor care nu fuseseră în mod definitiv soluționate. Curtea a acordat importanța cuvenită faptului că nu s-a pus problema repunerii în discuție a unor drepturi definitiv câștigate.

Ceea ce a sancționat Curtea în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și, prin aceasta, crearea unei șanse de câștig a procesului (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994, și cauza Crișan c. României, hotărârea din 27 mai 2003). Or, în situația de față, instanța de recurs reține, la rândul său, că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamante, aceste dispoziții legale încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Cu referire la situația concretă a reclamantelor, așa cum s-a reținut anterior, acestea nu se află în ipoteza de a fi fost în posesia unor drepturi definitiv câștigate la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale. Nu în ultimul rând, Curtea arată și că prin Decizia 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale numerele 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit prevederilor art. 330 7 din C. proc. civ., de la data publicării acestei decizii în M. Of. - 07 noiembrie 2011 - ea este obligatorie pentru instanțe; Înalta Curte reține, de asemenea, că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, astfel că hotărârile contrare pronunțate în alte cauze nu au nicio relevanță în speță. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele G.B. (ns. L.) și S.K. (ns. L.) împotriva deciziei nr. 94/A din 17 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2013.