ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3820/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3820/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de

23

iulie

2010,

sub nr. 35558/3 din 23 iulie 2010,

reclamantele G.B. (născută L.) și S.K.

(născută L.), au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice

, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța:

1)

să

constate

caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva acestora, a

părinților, respectiv a bunicilor lor, precum și a numitului S.I. (soțul

reclamantei S.K., născută L., Katharina);

2) să dispună

obligarea Statului Român la plata despăgubirilor cauzate pentru suferințele

fizice și psihice la care au fost supuse împreună cu antecesorii lor și S.I.

prin deportarea în Bărăgan;

3) să dispună

obligarea Statului Român la plata de despăgubiri în valoare totală de 700.000

euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter

politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, precum și pentru suferințele cauzate de aceasta

măsură administrativă;

4) să dispună

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii, reclamantele au arătat, în esență, că

în ziua de 18 iunie 1951,

împreună cu persoanele menționate în cererea de chemare în judecată, au fost obligate

să-și părăsească domiciliul, fiind deportați în Bărăgan, unde au locuit înfruntând

lipsuri materiale și restricții timp de 4 ani și jumătate (respectiv până la 20

decembrie 1955, când au fost ridicate restricțiile domiciliare).

Reclamantele au arătat

că măsura deportării le-a creat prejudicii sub mai multe aspecte. Astfel, pe lângă

condițiile mizere pe care le-au îndurat, au pierdut bunuri importante și mijloacele

de întreținere, au fost în imposibilitate de a-și continua studiile, au suferit

o restrângere gravă a libertății, le-au fost afectate reputația, li s-a știrbit

onoarea, demnitatea (drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege), iar bunicii

și părinții acestora au fost lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile

anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

În

drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

Prin

sentința civilă nr. 1798 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a

civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că p

rin decizia

nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională

a admis

excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

De

asemenea, a constatat că, a

vând în vedere că dispozițiile

art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct.

2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres

la prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1)

al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

A arătat tribunalul că,

așa cum a

statuat în jurisprudența sa instanța de contencios constituțional, atât Parlamentul,

cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice au obligația de

respecta hotărârile Curții Constituționale

și că î

n conformitate

cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile

[...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45

de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale

sunt suspendate de drept."

Tribunalul

a expus raționamentul pe baza căruia Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate.

Astfel, s-a

arătat că instanța de contencios constituțional a reținut că: „nu se poate concluziona

că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici

în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu

toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative,

decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat

că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului,

care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este

organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare

a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare

a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este

în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a

unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă,

dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

A

nalizând însă

prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea

constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume

acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri”.

Curtea Constituțională

a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada

comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea

și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile

prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația

prevăzută de art. 4 din decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor

de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele

persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care

guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.

Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost

introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de

gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în

perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. (…).

Totodată,

textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile

referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate

și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea

despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora,

instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro,

ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1

pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii

minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate,

perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan

fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea

caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune,

de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise

și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă

a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler

contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții

contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra

Turciei).

Curtea observă

că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată,

proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor

de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului

de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente

și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu

împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit

atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea

cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse. Ținând cont de

toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală”.

Cu referire

la cererea dedusă judecății, tribunalul a constat că acțiunea formulată de reclamante

privește acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii

administrative a deportării în Bărăgan, care se încadrează în prevederile legale

declarate ca neconstituționale, și care nu mai pot fi aplicate, deoarece decizia

Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse,

în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți

în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată

.

Apelul declarat de

apelantele - reclamante G.B. (născută L.) și S.K. (născută

L.) împotriva sentinței civile nr. 1798 din 23 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a fost respins, ca nefondat,

prin decizia

civilă nr. 94A din 17 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut că soluția primei instanțe, de respingere a

acțiunii în despăgubiri, fundamentate de reclamantele-apelante pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este consecința unei judicioase

aplicări a prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituția României (dispoziții

care se regăsesc într-o formulare similară în cuprinsul art. 31 din Legea nr.

47/1992) potrivit cărora: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”

La data pronunțării sentinței

apelate (23 noiembrie 2010), decizia prin care Curtea Constituțională a constatat

neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

fusese publicată în M. Of. al României, astfel că se produsese de drept efectul

suspensiv prevăzut în teza finală a art. 147 alin. (1) din Constituție și a

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Suspendarea aplicării

dispozițiilor legale constatate neconstituționale înseamnă încetarea temporară a

efectelor juridice specifice acestora.

Având în vedere efectul

astfel produs, prin publicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

în ceea ce privește dispozițiile legale ce constituiau temeiul legal al pretențiilor

formulate de reclamantele-apelante, prima instanță nu putea pronunța o soluție de

admitere a acțiunii.

Constatând că autoritatea

legiuitoare - Parlamentul - nu a intervenit, până la împlinirea termenului de 45

de zile menționat anterior, spre a realiza punerea în acord a prevederilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile Constituției, curtea

de apel a constatat că s-a definitivat încetarea efectelor juridice ale normei constatate

neconstituționale, astfel că nici la judecata apelului - care are caracter devolutiv

- nu se poate adopta o soluție diferită în privința despăgubirilor pretinse de reclamantele

- apelante.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantele

G.B. (ns. L.) și S.K. (ns.L.), solicitând admiterea recursului, modificarea în tot

a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. De asemenea,

recurentele-reclamante au solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor

de judecată.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

recurentele-reclamante au arătat că în mod greșit curtea de apel le-a respins apelul

cu motivarea că prevederile legale care le dădea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul

moral nu mai există, fiind declarate neconstituționale.

Astfel, recurentele-reclamante

au susținut, în esență, că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prev.

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu le este aplicabilă întrucât nu poate

fi aplicată retroactiv. Prin urmare, dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor

aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci doar acțiunilor care

au fost introduse după data publicării acesteia în M. Of.

S-a arătat că, în speță,

la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, cererea de chemare în judecată

fusese înregistrată pe rolul Tribunalului București.

Au mai arătat recurentele-reclamante

că la data la care au promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, s-a născut în favoarea lor un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri în temeiul disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că legea

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată trebuie aplicată pe

tot parcursul procesului.

Au susținut, de asemenea,

recurentele că și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul

aplicării principiului neretroactivității legii și că a considera că decizia Curții

Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării sale

ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite

la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecata a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși persoanele respective

au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile

la data introducerii acestor cereri.

În opinia recurentelor

menținerea deciziei recurate, în condițiile în care există hotărâri judecătorești

prin care au fost menținute decizii definitive de acordare de despăgubiri pentru

daune morale, constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi și creeză

o situație juridică discriminatorie față de persoanele care au obținut hotărâri

judecătorești diferite, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor

art. 5 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cererea de recurs este scutită de plata

taxei judiciare de timbru, iar conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.G.

nr. 32/1995, este scutită și de timbru judiciar.

Intimatul-pârât, legal

citat, nu a depus întâmpinare și nu a învederat Înaltei Curți excepțiile și apărările

sale.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe.

Examinând cu prioritate,

conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de nulitate a recursului,

invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că nu este

fondată și urmează să o respinsă pentru următoarele considerente:

Recursul exercitat în

condițiile art. 304 C. proc. civ., implică formularea de către titularul căii de

atac a unor critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise ipotezelor cuprinse

la punctele 1-9 din acest text de lege.

Art. 306 alin. (1) C.

proc. civ. sancționează cu nulitatea recursul care nu a fost motivat în termenul

prevăzut de lege, iar alin. (3) al aceluiași text prevede că: “Încadrarea greșită

a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Pentru identitate de rațiune,

sancțiunea nulității recursului nu operează nici în ipotezele în care recurentul

nu a indicat temeiul de drept al cererii de recurs, însă, pe baza criticilor formulate,

instanța de judecată constată că acestea pot fi circumscrise vreuneia din ipotezele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În cauza dedusă judecății,

criticile de recurs pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., întrucât recurentele-reclamante susțin, în esență, prin cererea

de recurs că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului nerectroactivității

legii civile.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, înscrisurile depuse la dosar și dispozițiile legale

incidente în speță, Curtea reține că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă

pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 și a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23

iulie 2010.

Acest articol a fost declarat

neconstituțional prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010, anterior sentinței, care a fost pronunțată la data de 23 noiembrie

2010.

Potrivit dispozițiilor

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția

României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după

caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Conform art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Înalta Curtea reține,

de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate,

că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea

punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale,

astfel încât, la data judecării cauzei în primă instanță dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 erau suspendate iar ulterior

și-au încetat efectele, situația fiind similară în planul consecințelor juridice

cu cea a unei abrogări.

Față de această împrejurare

și de consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional

a unui text dintr-o lege sau ordonanță, Înalta Curte constată că judecarea prezentei

cauze nu s-ar fi putut realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale,

care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către

recurentele - reclamante.

Instanța nu găsește niciun

argument de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condițiile declarării sale ca

fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional

al excepțiilor de neconstituționalitate.

Sub acest aspect, Înalta

Curte constată că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între

situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o

lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională,

iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală

în acord cu Constituția.

Făcând această paralelă,

Înalat Curte apreciază că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea

neconstituționalității, chiar dacă cererea de chemare în judecată fusese înregistrată

pe rolul primei instanțe anterior publicării în M. Of. a deciziilor nr. 1358 din

21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (4) din Constituția României, în forma republicată, deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, acestea sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Deciziile Curții Constituționale

au - așa cum o arată și Constituția - efecte imediate și erga omnes, adică în privința

tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport

de momente care privesc fie data introducerii cererii de chemare în judecată, fie

data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând, întrucât Constituția

înseși nu îngăduie astfel de distincții, iar, în al doilea rând, întrucât s-ar ajunge

la crearea unor situații discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de

un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în

judecată.

Înalta Curte apreciază

că judecând astfel pricina și făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii

ale Curții Constituționale, nu s-ar putea susține nici o încălcare a art. 1 Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce le privește

pe recurentele-reclamante, acestea neaflându-se în situația în care legiuitorul

le-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până

la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, nu obținuseră recunoașterea pretențiilor

lor printr-o hotărâre definitivă care să aibă aptitudinea de a naște în patrimoniul

lor o creanță susceptibilă de executare.

Conform jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează

un drept de a dobândi bunuri, iar un reclamant nu poate pretinde o încălcare a

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică

se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în

baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de

a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

În ceea ce privește noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă

în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență

clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza Atanasiu ș.a. împotriva României,

par.137).

O asemenea jurisprudență

nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții

Constituționale având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura

în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul

solicitanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă

în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă

speranță în valorificarea unui drept de creanță, întrucât norma legală nu ducea,

în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de o verificare din partea organului

jurisdicțional.

Prin urmare, recurentele-reclamante

nu pot invoca protecția oferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție,

acestea neavând de protejat un „bun” sub forma „speranței legitime” izvorâtă dintr-o

legislație care le oferea posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale

în condițiile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009, fără însă a le garanta recunoașterea

efectivă a acestui drept.

În opinia Înaltei Curți,

se poate afirma că există un bun susceptibil de a fi protejat în baza art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție numai în situația acelora care, la data

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, se pronunțase o hotărâre definitivă

de confirmare a drepturilor recunoscute de organele jurisdicționale în temeiul acestei

legi.

Recunoscând marja mare

de apreciere a statului în privința legilor reparatorii, în contextul unei tranziții

dificile de la economia planificată la economia de piață, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a arătat și că, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de

a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în

trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar

este incert până la finalizarea procesului (Slavov și alții c. Bulgaria). Aceeași

Curte a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție

nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reține o încălcare

a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenției.

În decizia sa asupra admisibilității

din 02 decembrie 2008 pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că atunci când o normă din dreptul intern

este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta

din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării

normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept.

Drept consecință, s-a

reținut că reclamanții nu puteau avea o speranță legitimă după invalidarea legii

de către Curtea Constituțională și că ei nu se puteau aștepta ca stabilirea pretențiilor

lor să se întemeieze pe legea așa cum era redactată la momentul introducerii cererilor,

iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunțării hotărârii instanței.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, C.E.D.O. a acordat o mare importanță faptului

că dispozițiile legale în discuție nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism

extraordinar ad-hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate

a legii.

Nu se poate pune semnul

egalității între cazurile de modificare intervenite în legislație prin efectul declarării

neconstituționalității unei legi (cum s-a întâmplat în cazul în speță) și cel al

intervenției voluntare a legiuitorului prin modificarea legislației aplicabile unei

cauze în care acesta este parte, în scopul creării unei șanse de câștig, acest din

urmă comportament al autorității statului fiind cel sancționat de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza Unedic

contra Franței (hotărârea din 18 decembrie 2008), Curtea a subliniat diferențele

existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției

(cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei) și situația în

care se pune problema unui reviriment de jurisprudență asupra previzibilității situațiilor

juridice, înțelegându-se că, în opinia Curții, exigențele principiului securității

raporturilor juridice nu consacră nici măcar un drept la o jurisprudență constantă.

Astfel, constatând că

la nivelul Curții de Casație Franceză s-a produs un reviriment de jurisprudență

cu privire la o chestiune legată de drepturile salariale ale unor salariați disponibilizați

dintr-o societate supusă procedurii reorganizării judiciare, s-a reținut de către

C.E.D.O. că acest reviriment a ținut seama de echilibrul tuturor intereselor în

joc și de consecințele financiare ale noii orientări a jurisprudenței întrucât noua

practică urma să se aplice, cu efect retroactiv, tuturor situațiilor care nu fuseseră

în mod definitiv soluționate. Curtea a acordat importanța cuvenită faptului că nu

s-a pus problema repunerii în discuție a unor drepturi definitiv câștigate.

Ceea ce a sancționat Curtea

în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop

modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte

și, prin aceasta, crearea unei șanse de câștig a procesului (cauza Rafinăriile Grecești

Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994, și cauza

Crișan c. României, hotărârea din 27 mai 2003).

Or, în situația de față,

instanța de recurs reține, la rândul său, că dispoziția din lege referitoare la

obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar,

și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă

în sensul art. 6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat de reclamante, aceste dispoziții legale încetându-și efectul

ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate

al acesteia.

Cu referire la situația

concretă a reclamantelor, așa cum s-a reținut anterior, acestea nu se află în ipoteza

de a fi fost în posesia unor drepturi definitiv câștigate la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale.

Nu în ultimul rând, Curtea

arată și că prin Decizia 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale numerele 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit

prevederilor art. 330

7

din C. proc. civ., de la data publicării acestei

decizii în M. Of. - 07 noiembrie 2011 - ea este obligatorie pentru instanțe; Înalta

Curte reține, de asemenea, că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie

izvor de drept, astfel că hotărârile contrare pronunțate în alte cauze nu au nicio

relevanță în speță.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului, invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele G.B. (ns. L.) și S.K. (ns. L.) împotriva deciziei

nr. 94/A din 17 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie

2013.