ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2751/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la data de 18 ianuarie 2010 la Tribunalul București

reclamantele R.B.K., B.I. și R.W.R., cu domiciliul în

Germania și cu domiciliu ales la sediul profesional al avocatului G.D.,

au

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul

politic al condamnărilor membrilor familiei lor, obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor cauzate pentru suferințele psihice și fizice la care au fost

supuși toți membrii familiei reclamanților, prin deportarea în Bărăgan,

obligarea Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul

bunurilor confiscate în cuantum de 10.000 Euro și la plata despăgubirilor în

valoare de 450.000 Euro cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor

administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 precum și pentru

suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.

In drept au invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

In motivare s-a arătat că

au fost deportate împreună cu familia în Bărăgan în perioada 1951-1955, fiind

supuse unor condiții de viață și de muncă inumane.

La data de 20 decembrie

1955 au fost ridicate restricțiile domiciliare și au putut reveni acasă, dar au

trebui să locuiască încă șapte săptămâni în grajd, deoarece în casa lor locuiau

alte persoane, care nu le-au permis accesul.

Reclamantele au mai arătat

că evacuarea forțată din casă, pierderea unor importante bunuri, a mijloacelor

de întreținere, dificultatea de a găsi o nouă ocupație sunt doar câteva traume

suferite, cu consecințe asupra restrângerii grave a libertății.

Prin sentința civilă nr.

344 din 5 martie 2010 Tribunalul București și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului Timiș. S-a reținut că reclamantele au învestit instanța cu o

cerere de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și material

suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, în conformitate

cu dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Având în vedere

obiectul cererii și dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009

potrivit cărora competența de soluționare a acestor cereri aparține

tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana

interesată, iar reclamantele și-au ales domiciliul în localitatea Timișoara,

instanța a considerat că, față de domiciliul ales, în cauză competența revine

Tribunalului Timișoara.

Prin sentința nr. 3066

/PI din 11 noiembrie 2010 Tribunalul Timiș și-a declinat competența de

soluționare în favoarea Tribunalului

București

și constatând ivit conflictul negativ de competență, potrivit art. 20 pct. 2

C. proc. civ., a înaintat dosarul la Înalta Curte

de Casație si Justiție

pentru soluționarea acestuia.

Pentru a pronunța

această soluție instanța a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prin care în mod expres se consacră un

caz de necompetență teritorială absolută în favoarea secției civile a

Tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază petiționarii. Identificarea

competenței

rationae loci

și rationae materiae

se face prin

raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea acestuia ca element de

identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei - domiciliu ales

- pentru comunicarea actelor de procedură.

S-a mai reținut că față de

dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia dacă domiciliul

reclamantelor nu este în România, ci în străinătate și nu se poate stabili care

dintre instanțele române competente este abilitată în soluționarea litigiului,

cererea de chemare în judecată va fi îndreptată la Tribunalul București, secția

civilă.

Î

nalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 22 alin.

(3) C. proc. civ.

, va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București,

pentru considerentele ce succed:

In cererea de chemare în judecată reclamantele

R.B.K., B.I. și R.W.R. au indicat faptul că au domiciliul în Germania.

Împrejurarea că domiciliul

reclamantelor este în Germania, țară care face parte din Uniunea Europeană,

alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22

decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea

hotărârilor în materie civilă și comercială.

Din nota de fundamentare a

regulamentului (pct. 11) rezultă că, normele de competență trebuie să prezinte

un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform

căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor

art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești

sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte

străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în

România.

Totodată, potrivit art.

155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente și

nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze

procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială,

la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul

București.

In cauza de față,

instanțele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între

reclamanții R.B.K., B.I. și R.W.R., cu domiciliul în Germania și o parte pârâtă

cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel de litigii,

potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea română

[art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009] sunt date în competența tribunalului

în circumscripția căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin domiciliu

acel element de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o

persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Această interpretare se

impune justificat de faptul că domiciliul procesual este lăsat la alegerea

persoanei, iar prin reținerea sa drept criteriu pentru determinarea competenței

teritoriale s-ar ajunge la eludarea dispoziției prevăzute de textul de lege mai

sus arătat.

Așa fiind, cum domiciliul

reclamantelor nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de

consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este

îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155

din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 martie 2011.