ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2751/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 ianuarie 2010 la Tribunalul București reclamantele R.B.K., B.I.

și R.W.R., cu domiciliul în Germania și cu domiciliu ales la sediul profesional al avocatului G.D., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnărilor membrilor familiei lor, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate pentru suferințele psihice și fizice la care au fost supuși toți membrii familiei reclamanților, prin deportarea în Bărăgan, obligarea Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate în cuantum de 10.000 Euro și la plata despăgubirilor în valoare de 450.000 Euro cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I.

nr. 200/1951 precum și pentru suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă. In drept au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. In motivare s-a arătat că au fost deportate împreună cu familia în Bărăgan în perioada 1951-1955, fiind supuse unor condiții de viață și de muncă inumane. La data de 20 decembrie 1955 au fost ridicate restricțiile domiciliare și au putut reveni acasă, dar au trebui să locuiască încă șapte săptămâni în grajd, deoarece în casa lor locuiau alte persoane, care nu le-au permis accesul. Reclamantele au mai arătat că evacuarea forțată din casă, pierderea unor importante bunuri, a mijloacelor de întreținere, dificultatea de a găsi o nouă ocupație sunt doar câteva traume suferite, cu consecințe asupra restrângerii grave a libertății.

Prin sentința civilă nr. 344 din 5 martie 2010 Tribunalul București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș. S-a reținut că reclamantele au învestit instanța cu o cerere de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, în conformitate cu dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Având în vedere obiectul cererii și dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora competența de soluționare a acestor cereri aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, iar reclamantele și-au ales domiciliul în localitatea Timișoara, instanța a considerat că, față de domiciliul ales, în cauză competența revine Tribunalului Timișoara.

Prin sentința nr. 3066 /PI din 11 noiembrie 2010 Tribunalul Timiș și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București și constatând ivit conflictul negativ de competență, potrivit art. 20 pct. 2 C. proc. civ., a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație si Justiție pentru soluționarea acestuia. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prin care în mod expres se consacră un caz de necompetență teritorială absolută în favoarea secției civile a Tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază petiționarii. Identificarea competenței rationae loci și rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei - domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.

S-a mai reținut că față de dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia dacă domiciliul reclamantelor nu este în România, ci în străinătate și nu se poate stabili care dintre instanțele române competente este abilitată în soluționarea litigiului, cererea de chemare în judecată va fi îndreptată la Tribunalul București, secția civilă. Î nalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ. , va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele ce succed: In cererea de chemare în judecată reclamantele R.B.K., B.I. și R.W.R. au indicat faptul că au domiciliul în Germania. Împrejurarea că domiciliul reclamantelor este în Germania, țară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. 11) rezultă că, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România. Totodată, potrivit art. 155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul București.

In cauza de față, instanțele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamanții R.B.K., B.I. și R.W.R., cu domiciliul în Germania și o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel de litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea română [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009] sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Această interpretare se impune justificat de faptul că domiciliul procesual este lăsat la alegerea persoanei, iar prin reținerea sa drept criteriu pentru determinarea competenței teritoriale s-ar ajunge la eludarea dispoziției prevăzute de textul de lege mai sus arătat. Așa fiind, cum domiciliul reclamantelor nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.