ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2647/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată

următoarele:

Prin

încheierea din 20 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, în dosarul nr. 4824/98/2010 (1958/2011)

în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc.

pen., s-a dispus

menținerea stării

de arest preventiv a inculpatului P.R.M., arestat în baza mandatului de

arestare

preventivă nr. 29/UP din 15 iunie 2010 emis de Tribunalul Ialomița, secția

penală în dosarul nr. 3214/98/2019.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de apei a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., respectiv din probele

administrate în cauză rezultă indicii

temeinice

care justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit

fapta

pentru care a fost trimis în judecată și sunt incidente dispozițiile prevăzute

de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv, pedeapsa pentru

infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani și că

există date și indicii că judecat în stare de libertate prezintă pericol social

concret pentru ordinea publică, raportat la natura și la modalitatea de

săvârșire a infracțiunii.

Împotriva

acestei încheieri a formulat recurs inculpatul P.R.M., solicitând punerea sa în

stare de libertate, motivat de faptul că

nu

mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii

arestării

preventive.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, examinând recursul, în conformitate cu dispozițiile

art. 385 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul

cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în

exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin.

(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză,

Curtea de Apel București, secția a II-a penală a procedat la efectuarea verificărilor

și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de

libertate a inculpatului.

Înalta Curte,

în raport de împrejurările concrete ale comiterii faptei, și gravitatea

deosebită a acesteia, reținându-se că activitatea infracțională a fost

îndreptată împotriva unor persoane vulnerabile, cât și de circumstanțele

personale ale inculpatului care, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar,

în minorat a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de viol și de

perversiuni sexuale, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect s-a reținut și de

instanța de apel.

Pe de altă

parte, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului prin

sentința penală nr. 150/F din 4 mai 2011 a Tribunalului Ialomița, secția penală,

la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de

minori și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a),

teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă complementară, hotărârea de condamnare,

apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că

menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă

și prevederile C.E.D.O.

În același

sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează

prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un

termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile

și limitele legii.

Aceste

considerente justifică dispoziția instanței de apel privind menținerea

arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu

să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul P.R.M.

împotriva încheierii din 20 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 4824/98/2010

(1958/2011).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 1 iulie 2011.