ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 08.06.2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2324/2011

HOTĂRÂRE
08.06.2011
CAMERĂ
penal
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2324/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

încheierea de ședință din 27 mai 2011 Curtea de Apel

Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în dosarul nr. 5499/102/2010, în

conformitate cu disp. art.

300

2

rap. la art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen. a constatat legalitatea și

temeinicia luării și menținerii măsurii arestării preventive față de

inculpații O.R.

și G.I.

În baza art.

300

2

rap. la art. 160

b

alin. (3), art. 136, art. 143 și

art. 148 lit. f) C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive luată față

cei doi inculpați.

A respins

cererea formulată de apărătorul inculpatului

G.I.

privind revocarea măsurii arestării preventive.

Pentru a dispune astfel instanța a reținut următoarele:

Inculpatul

O.R. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Mureș pentru

comiterea

infracțiunii prev. și ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin.

(2)

1

lit. a), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b)

condamnat de prima instanță

la pedeapsa de 18 ani închisoare și 10

ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.,

menținându-se starea de arest preventiv a

inculpatului.

Procedând la verificarea legalității măsurii

arestării preventive

și oportunității

menținerii inculpatului O.R. în stare de arest

preventiv, potrivit dispozițiilor art. 300

2

prin

prisma materialului probator administrat în cauză, s-a reținut că

măsura privativă de libertate a fost luată cu

respectarea dispozițiilor

legale în materie, de către autoritatea

judiciară competentă, ulterior

prelungită și

apoi menținută până în prezent cu respectarea condițiilor

de fond și

formă impuse de lege.

S-a apreciat că sunt îndeplinite și cerințele

prevăzute de art.

143 C. proc. pen., respectiv există indicii temeinice

inculpatul a săvârșit fapta pentru care

este cercetat penal și există o hotărâre judecătorească nedefinitivă de

condamnare a inculpatului în

care s-au analizat probele care conturează

bănuiala legitimă că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat.

Instanța a apreciat că și la acest moment

procesual subzistă

temeiurile

prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. ce

au dus la luarea măsurii arestului preventiv,

aceste temeiuri nefiind

modificate,

cerințele acestui text de lege fiind îndeplinite cumulativ,

respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunile reținute în

sarcina

acestora este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă pericol concret

pentru ordinea publică,

dată fiind natura și gravitatea infracțiunii

săvârșite.

Pentru aceste motive, s-a dispus menținerea în

continuare a

măsurii arestului preventiv față de inculpatul O.R., în

conformitate cu dispozițiile art. 300

2

raportat la art. 160

b

Inculpatul G.I.

a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Mureș pentru

comiterea infracțiunii prev. și

ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2)

1

lit.

a), alin. (3) C. pen., fiind condamnat de către prima instanță la

pedeapsa de 18 ani închisoare și 10 ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., menținându-se

starea de arest preventiv

a inculpatului.

Procedând la verificarea legalității măsurii

arestării preventive

și

oportunității menținerii inculpatului G.I. în stare de arest

preventiv, potrivit dispozițiilor art. 300

2

prisma materialului probator administrat în cauză,

s-a reținut că

măsura privativă de

libertate a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, de către

autoritatea judiciară competentă, ulterior

prelungită și apoi menținută până în prezent cu respectarea condițiilor

de

fond și formă impuse de lege.

S-a apreciat

că sunt îndeplinite și cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv

există indicii temeinice că

inculpatul a

săvârșit fapta pentru care este cercetat penal, acesta a recunoscut comiterea

infracțiunii și există o hotărâre judecătorească

nedefinitivă de

condamnare a inculpatului în care s-au analizat

probele care au conturat bănuiala legitimă că inculpatul a comis fapta

pentru

care este cercetat.

Instanța a apreciat că și la acest moment

procesual subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. ce

au dus la luarea măsurii

arestului preventiv, aceste temeiuri nefiind

modificate, cerințele acestui text de lege fiind îndeplinite cumulativ,

respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în

sarcina acestora este închisoarea mai mare de 4

ani, iar lăsarea în

libertate a

inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică,

dată fiind

natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a

declarat recurs

inculpatul G.I., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Examinând recursul declarat de inculpatul G.I. sub

toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte, apreciază că acesta este nefondat.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată

că inculpatul

G.I. a fost trimis în

judecată prin rechizitoriul Parchetului de

pe lângă Tribunalul Mureș pentru comiterea infracțiunii prev. și ped.

de

art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2)

1

lit. a), alin.

(3) C. pen., fiind

condamnat de către prima

instanță la pedeapsa de 18 ani închisoare

și 10 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.,

menținându-se starea de arest

preventiv a inculpatului.

Înalta Curte,

a reținut că din probatoriul administrat în cauză până la acest moment a

rezultat presupunerea rezonabilă că

inculpatul

a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată și

condamnat în primă instanță, și față de care s-a

și dispus măsura

arestării preventive. La acest moment, Înalta Curte, nu

a analizat

probele ce au fost administrate

în faza de urmărire penală și nici în

primă

instanță, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția

inculpatului întrucât s-ar fi antepronunțat.

Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește

pe inculpatul G.I., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art.

148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpaților sunt mai mari de 4 ani și există probe

certe

că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, conform art. 300

2

în cauzele

în care inculpatul este

trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să

verifice din oficiu, în Camera de Consiliu,

legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive înainte de

expirarea

duratei arestării preventive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că

instanța Curții de Apel Târgu Mureș s-a conformat acestor

dispoziții

după înregistrarea dosarului la instanța de apel. De

asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea

preventivă

au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice

privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării

preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

Conform

dispozițiilor art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când instanța

constată că temeiurile care au

determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că

există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța

dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de fond,

constatând că aceste

dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză,

pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul G.I. a comis

faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv infracțiuni,

pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai

mare de patru ani,

iar lăsarea în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică,a dispus menținerea arestării preventive

a inculpatului.

Înalta Curte reține că încheierea instanței de

fond este legală și

justificată.

Astfel,

potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la

cazurile de

excepție în care o

persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul

G.I. a fost inițial

reținut în vederea aducerii în fata autorităților judiciare competente existând

motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)].

Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe

baza încheierilor

pronunțate de un

tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a)] din Convenție), în speță în temeiul

încheierilor pronunțate de către Tribunalul Mureș

și Curtea de Apel

Târgu Mureș prin care s-a verificat legalitatea

măsurii preventive și s-a menținut starea de arest a inculpatului,

încheiere

pronunțată în dosarul nr. 5499/102/2010.

Așadar, Înalta

Curte, consideră că menținerea arestării

preventive

a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile

avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit.

f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

respectiv pedeapsa

pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4

ani și există probe că lăsarea în libertate

prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare

îndeplinite

cerințele art. 136 alin.

(1) C. proc. pen., potrivit cărora,

în

cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață

sau cu închisoare, pentru a se asigura buna

desfășurare a procesului

penal ori pentru a se împiedica sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri

preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea

de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile preventive

aduc atingere

libertății individuale,

consfințită ca un drept fundamental al persoanei,

legiuitorul a

instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice

orice abuz în luarea și menținerea măsurilor

preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă

instituirea unui grad

diferențiat de

constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi

și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în

funcție de fiecare cauză

concretă,

măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin

cea mai redusă

constrângere.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată

întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul

judecății, pentru

a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara

sau localitatea

este suficientă sau se

impune luarea, respectiv menținerea față de

inculpat a măsurii arestării

preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii

obligării de a nu părăsi țara sau

localitatea,

cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului

proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea faptei respectiv

a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în

art. 5 paragraful 3 se

arată că orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute

de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are

dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții

care să asigure prezentarea persoanei în cauză la

audiere.

Pentru a

înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul

ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea

de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală,

instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării

inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale

sacrificiului care, în circumstanțele cauzei,

putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că

termenul final al

detenției

provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când

hotărârea

de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra

fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte

poate justifica

menținerea stării de

arest în condițiile în care durata acestuia nu a

depășit o limită rezonabilă.

Raportând

datele speței dedusă judecății la dispozițiile

cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3

din CEDO, Înalta Curte, apreciază

că, în acest moment, cerea

inculpatului de revocare a măsurii arestării

preventive este

neîntemeiată, iar, pentru

realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C.

pen., impunându-se menținerea

măsurii arestării preventive, fiind

respectat în acest fel și principiul

proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv

a făptuitorului.

Raportându-ne

la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că cercetarea

judecătorească este în faza apelului - Înalta Curte, apreciază că în acest

moment nu este oportună

revocarea măsurii

arestării preventive a inculpatului.

În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că

detenția provizorie

a inculpatului este legitimă - fiind necesară

ocrotirii unui interes

general al

societății care primează în raport de interesul privat al

inculpatului -

iar arestarea preventivă nu a depășit un termen

rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva

Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste considerente, în conformitate cu

dispozițiile art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează

a

respinge ca nefondat recursul declarat de

inculpatul G.I.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

recurentul inculpat G.I. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul G.I.

împotriva încheierii din 27 mai 2011 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată

în dosarul nr. 5499/102/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200

lei cu titlu de

cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 08 iunie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2009-10-06
0,96
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3134/2009
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea din 25 septembrie 2009, în dosarul nr. 2481.2/102/2008, a menț
ÎCCJ 2012-01-25
0,96
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 222/2012
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penala nr. 1182 din 17 noiembrie 2011, Judecătoria Târgu Mureș a dispus, printre alte, în baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b)
ÎCCJ 2011-11-15
0,95
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4046/2011
Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele; Prin Încheierea din 4 noiembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelului decla
ÎCCJ 2009-09-28
0,95
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3020/2009
Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință, din 18 septembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 5053.23/102/2006, al Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu m
ÎCCJ 2011-02-11
0,95
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 531/2011
, S.J.Z., B.A., A.L., O.Z. și J.K. Prin sentința penală nr. 255 din 17 decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1357/96/2010, Tribunalul Harghita a dispus condamnarea inculpatului S.S. la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare,
Sursă