ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 531/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 531/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 4 februarie

2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, a hotărât, printre altele, următoarele:

În baza art. 300

2

C. proc. pen., coroborat cu art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., a

constatat legalitatea măsurii arestării preventive dispusă în cauză prin

încheierea penală nr. 108 din 29 mai 2010 a Tribunalului Harghita, față de inculpatul S.S., în prezent deținut în Penitenciarul Miercurea Ciuc.

În baza art. 139 alin.

(1) C. proc. pen., a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului S.S.

cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, prev.

de art. 136 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

A dispus punerea de îndată în libertate a

inculpatului S.S., dacă nu este arestat în alte cauze, de sub puterea

mandatului de arestare preventivă nr. 8 din 29 mai 2010 emis de judecătorul

delegat de la Tribunalul Harghita, în dosarul 1312/96/2010.

A respins cererea de menținere a măsurii

arestării inculpatului S.S., formulată de procuror.

În baza art. 145 alin. (1)

1

și alin.

(1)

2

lit. b) și c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a

nu părăsi localitatea inculpatul S.S. a respectat următoarele obligații:

- s-a prezentat la organul de urmărire penală

sau la instanța de judecată ori de câte ori a fost chemat;

- s-a prezentat la Poliția Municipiului Miercurea Ciuc (organ de poliție desemnat cu supravegherea), conform

programului are a fost întocmit sau ori de câte ori a fost chemat;

- nu și-a schimbat locuința fără

încuviințarea Curții de Apel Tg. Mureș;

- nu a deținut, nu a folosit și să nu a

purtat nicio categorie de arme;

- nu s-a deplasat și s nu s-a aflat în

baruri, cluburi, restaurante sau alte localuri de acest gen care au program de

seară și de noapte și unde se servesc băuturi alcoolice;

În baza art. 145 alin. (2)

2

C.

proc. pen., a atras atenția inculpatului S.S. că, în caz de încălcare cu

rea-credință a măsurii dispuse sau a obligațiilor care îi revin, se va lua față

de el măsura arestării preventive.

A dispus comunicarea prezentei încheieri

organelor menționate de art. 145 alin. (2)

1

C. proc. pen. și art. 160

8a

alin. (4) C. proc. pen.

Cu privire la temeinicia măsurii preventive și,

prin urmare, cu privire la necesitatea de a menține această măsură, or de a

revoca sau înlocui cu o altă măsură preventivă, instanța a apreciat că temeiul

avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive, reglementat de art. 148 lit.

f) C. proc. pen., s-a schimbat, impunând înlocuirea măsurii arestării

preventive cu o altă măsură preventivă luată față de inculpatul S.S.

În opinia instanței, timpul petrecut în stare

de detenție a constituit un avertisment suficient de puternic pentru a-i atrage

atenția asupra inculpatului asupra importanței și obligativității respectării

valorilor sociale ocrotite de legea penală și asupra consecințelor care pot

apărea în urma săvârșirii unor fapte penale, această durată fiind suficientă pentru

a constitui un puternic semnal de alarmă.

În cauza de față, instanța a apreciat că în

cele 7 luni de la arestarea preventivă a inculpatului nu se mai conturează

acele probe certe pentru care se sprijină ideea actualității unui pericol

concret pentru ordinea publică, pe care l-ar prezenta inculpatul în libertate,

iar natura și gravitatea infracțiunilor care se judecă nu sunt sinonime cu

pericolul concret pentru ordinea publică, astfel încât referirea la cele două

elemente nu este suficientă pentru a menține în continuare inculpatul în stare

de arest preventiv.

De asemenea, nu rezultă din materialul

dosarului care este nevoia atât de imperioasă care să determine o continuare a

stării de arest și care sunt acele date că procesul penal nu ar putea avea loc

în bune condiții cu inculpatul în libertate, supus însă obligației de a nu

părăsi localitatea și obligațiilor subsecvente prevăzute de art. 145 alin. (1)

1

și alin. (1)

2

C. proc. pen., fără să mai fie necesară o măsură

extremă pentru libertatea sa.

În consecință, instanța a apreciat că

judecarea inculpatului în continuare în stare de arest preventiv este inutilă

și apare ca o sancțiune morală pentru pretinsa activitate infracțională față de

care poartă acuza, ceea ce este inadmisibil.

Împotriva acestei încheieri, a declarat

recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.

– Serviciul Teritorial Tg. Mureș, solicitând admiterea recursului, casarea parțială

a încheierii de ședință atacate, în privința cererii de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea și, în

rejudecare, respingerea cererii formulate și menținerea inculpatului în stare

de arest preventiv.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte

constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Tg. Mureș este fondat pentru

următoarele considerente:

Inculpatul S.S. a fost trimis în judecată

prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Harghita pentru comiterea infracțiunilor de

trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și deținerea de substanțe stupefiante în

vederea consumului propriu prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut, în fapt, că în perioada februarie

- mai 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul a procurat,

deținut și comercializat canabis pentru suma de 60 RON/doză, inculpaților M.N.,

K.S., O.A., V.B., P.G., B.A., B.L., S.R., S.M.R., S.J.Z., B.A., A.L., O.Z. și J.K.

Prin sentința penală nr. 255 din 17 decembrie

2010, pronunțată în dosarul nr. 1357/96/2010, Tribunalul Harghita a dispus

condamnarea inculpatului S.S. la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni

închisoare, dispunând, totodată, menținerea inculpatului în stare de arest preventiv.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

inculpatul, iar la termenul de judecată din 4 februarie 2011, instanța de

control judiciar a admis cererea inculpatului de amânare a judecării cauzei

pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului său ales, procedând, însă,

la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive și

constatând că nu se mai impune menținerea măsurii arestării preventive, fiind

depășit termenul rezonabil.

Împotriva încheierii din 4 februarie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată

în dosarul nr. 1537/96/2010 a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Târgu Mureș,

solicitând admiterea recursului, casarea parțială a încheierii de ședință

atacate, în privința cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu

măsura obligării de a nu părăsi localitatea și, rejudecând, respingerea cererii

formulate și menținerea inculpatului în stare de arest preventiv.

Examinând încheierea atacată, Înalta Curte

constată că recursul declarat de parchet este fondat pentru următoarele motive:

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,

între măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau

inculpatului, cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu

detențiunea pe viață sau cu închisoarea pentru a se a se asigura buna desfășurare

a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei este arestarea preventivă, cât și obligarea de a nu părăsi

localitatea.

Individualizarea măsurii preventive este

lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului ori, după caz, a instanței de

judecată în cursul judecății pentru a aprecia dacă controlul judiciar este

suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea față de inculpat a

măsurii arestării preventive.

Instanța de judecată poate respinge cererea

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar

scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive,

cu obligația de a nu respecta, pe toată durata procesului, principiul proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv, a făptuitorului.

În art. 5 paragraful 3 din CEDO se arată că,

orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1

lit. c) din prezentul articol are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi

subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la

audiere.

Raportând dispozițiile legale, atât cele

cuprinse în legea națională, cât și cele prevăzute în CEDO, la speța dedusă

judecății, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual, un control

judiciar instituit inculpatului S.S. prin admiterea cererii de înlocuire a

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea ar

fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal și, în consecință,

soluția ce se impune a fi pronunțată în cauză este aceea de menținere a măsurii

arestării preventive, fiind respectat, astfel și principiul proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptelor pretins a fi comise, respectiv a

inculpatului.

În contextul concret al cauzei, Înalta Curte

constată că scopul măsurii preventive dispuse împotriva inculpatului S.S.,

respectiv acela de a asigura buna desfășurare a procesului penal și apărarea

valorilor și relațiilor sociale ce constituie ordinea publică, nu poate fi

realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor

presupus a fi comise de inculpat, precum și la modalitatea de săvârșire a

acestora, prin admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu

măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că

nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei

oricărei cereri care vizează punerea în libertate trebuie analizată condiția

privind pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în

libertate, condiție prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. și care a

constituit temeiul legal al arestării preventive a inculpatului.

Sub acest aspect, existența pericolului

public poate rezulta, între altele și din însăși pericolul social al

infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacția publică la

comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea săvârșirii, chiar a unor

fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacții ferme față de

cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.

Prin urmare, Înalta Curte are în vedere

gravitatea infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, pedepsite cu închisoarea

de la 3 la 15 ani, numărul mare al actelor materiale săvârșite de inculpat

(14), consecințele consumului de droguri în rândul populației faptul că una

dintre persoanele căreia inculpatul a vândut canabis era minor (M.N.).

Argumentele mai sus expuse sunt de natură a

duce la concluzia că detenția provizorie a inculpatului S.S. este legitimă și

nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din

perspectiva CEDO, iar punerea sa în libertate ar fi insuficientă pentru

asigurarea scopului procesului penal.

În consecință, constatând că cererea de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea formulată de inculpatul S.S. este neîntemeiată, Înalta Curte va

admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată

și Terorism – Serviciul Teritorial Târgu Mureș împotriva încheierii atacate, pe

care o va casa în parte și, în rejudecare, va înlătura dispoziția de înlocuire

a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea

de domiciliu, cu toate consecințele.

Se va menține starea de arest a inculpatului.

Se vor menține celelalte dispoziții ale

încheierii atacate.

Onorariul apărătorului desenat din oficiu se

va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism – Serviciul Teritorial Târgu Mureș împotriva încheierii din 4

februarie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1537/96/2010.

Casează în

parte încheierea atacată și, în rejudecare, înlătură dispoziția de înlocuire a

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de

domiciliu cu toate consecințele.

În baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține starea

de arest a inculpatului S.S.

Menține

celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției .

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 februarie 2011.