ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2816/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul

Consiliul Local Doclin, județul Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A.

București, a solicitat anularea deciziei nr. 6379 din 09 martie 2009 emisă de

pârâtă și suspendarea executării deciziei până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei, cu exonerarea reclamantului de la restituirea sumei de

134.873,64 lei.

În motivarea acțiunii se arată că

prin decizia atacată i s-a imputat suma de 134.873,64 lei acordată ca sprijin

pe suprafața de teren aferentă anului 2007, pe considerentul că reclamantul nu

ar fi utilizat sumele respective pentru desfășurarea unei activități agricole.

Prin sentința civilă nr. 388 din 23

noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, a a

dmis în parte acțiunea formulată

de reclamant, a d

ispus anularea Deciziei nr. 6379 din 09 martie 2009

emisă de pârâtă și a exonerat reclamantul de plata sumei de 134.873,64 lei și a

respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 6379 din 09 martie 2009.

Pentru a pronunța această soluție instanța

de fond a reținut că

reclamantul a

făcut dovada că pe terenurile respective a

desfășurat activitate agricolă proprie

sub

forma lucrărilor de îndepărtare a vegetației astfel încât îndeplinește condițiile

de eligibilitate prevăzute de lege,

iar decizia atacată este nelegală și netemeinică

impunându-se anularea acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 1, art.

8 și art. 18 din

Legea nr. 554/2004.

Referitor la cererea de suspendare a

executării deciziei atacate, instanța de fond a apreciat că

prin admiterea capătului de cerere privind

anularea deciziei, cererea de

suspendare a rămas fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta A.P.I.A.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele de recurs

invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile

art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu,

constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (6) C. proc. civ. va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul Caraș-Severin, secția contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios

administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ este actul

unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în

vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură

civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei

ce formează obiectul actului administrativ contestat.

În cauza de față reclamantul a

solicitat anularea Deciziei A.P.I.A. nr. 6379 din 9 martie 2009 prin care a

fost soluționată contestația formulată de Consiliul Local Doclin împotriva

procesului-verbal de constatare nr. 2235 din 29 ianuarie 2009 întocmit de

Direcția Antifraudă și Control Intern.

Decizia nr. 6379 din 9 martie 2009 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative:

- O.U.G. nr. 125/2006 pentru

aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare,

care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art.

2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere

în agricultură;

- O.G. nr. 79/2003 privind controlul

și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare

aferente utilizate necorespunzător;

- O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală.

Prin procesul-verbal de constatare, Direcția Antifraudă și

Control Intern din cadrul A.P.I.A. a stabilit că reclamantul U.D. datorează A.P.I.A.

suma de 160.994,37 lei.

În ceea ce privește procesul-verbal

de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1. - Prezenta ordonanță

reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite

necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de

Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a

unor nereguli.”;

„Art. 2. - În sensul prezentei

ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […]

d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la

bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de

aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca

urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de

cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul

măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a

acestor fonduri”;

„Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare

a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli,

precum și accesoriile acestora și costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4) - (6):

„(4) Titlul de creanță specificat la

alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele

actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum și

elemente specifice, acolo unde este necesar.

(5) Titlul de creanță se comunică

debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.

(6) Împotriva titlului de creanță

debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și

termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură

fiscală, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare”;

Art. 4 alin. (2): „Creanțele

bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul

drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu

competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și

debitorilor”.

Din cuprinsul dispozițiilor citate

rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Direcția Antifraudă

și Control Intern din cadrul A.P.I.A. este un act administrativ fiscal în

sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform

procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor

formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

În acest sens, Decizia A.P.I.A., ce

formează obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul dispozițiilor Codului de

procedură fiscală ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva

procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din

același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot

fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura

de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de

contencios administrativ competentă, în condițiile legii.”

În temeiul normei de trimitere de la

art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea

instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația

formulată împotriva unei asemenea decizii emise de A.P.I.A. sunt aplicabile

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În raport cu prevederile art. 3

alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea

fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate

necorespunzător, actele de constatare, stabilire și individualizare a

obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum

și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță, ce pot fi

contestate în condițiile și termenele stabilite de Codul de procedură fiscală.

Deoarece au ca obiect creanțe

bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce

privesc contribuții bugetare în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

Acțiunea având ca obiect anularea

deciziilor emise de A.P.I.A. în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003 este

de competența instanței de contencios administrativ, determinată în funcție de

valoarea creanței bugetare potrivit regulilor de competență prevăzute de art. 10

alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere cuantumul sumei ce

formează obiectul actului administrativ contestat care este sub 500.000 lei, rezultă

că instanța competentă să soluționeze cauza, în primă instanță, este Tribunalul

Caraș-Severin, secția contencios administrativ și fiscal.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6)

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și pe

cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Caraș-Severin,

secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.P.I.A. București

împotriva sentinței civile nr. 388 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Caraș-Severin, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.