ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2816/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul Consiliul Local Doclin, județul Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A. București, a solicitat anularea deciziei nr. 6379 din 09 martie 2009 emisă de pârâtă și suspendarea executării deciziei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, cu exonerarea reclamantului de la restituirea sumei de 134.873,64 lei. În motivarea acțiunii se arată că prin decizia atacată i s-a imputat suma de 134.873,64 lei acordată ca sprijin pe suprafața de teren aferentă anului 2007, pe considerentul că reclamantul nu ar fi utilizat sumele respective pentru desfășurarea unei activități agricole.

Prin sentința civilă nr. 388 din 23 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a a dmis în parte acțiunea formulată de reclamant, a d ispus anularea Deciziei nr. 6379 din 09 martie 2009 emisă de pârâtă și a exonerat reclamantul de plata sumei de 134.873,64 lei și a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 6379 din 09 martie 2009. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamantul a făcut dovada că pe terenurile respective a desfășurat activitate agricolă proprie sub forma lucrărilor de îndepărtare a vegetației astfel încât îndeplinește condițiile de eligibilitate prevăzute de lege, iar decizia atacată este nelegală și netemeinică impunându-se anularea acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cererea de suspendare a executării deciziei atacate, instanța de fond a apreciat că prin admiterea capătului de cerere privind anularea deciziei, cererea de suspendare a rămas fără obiect. Împotriva acestei hotărâri, pârâta A.P.I.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc.

civ. va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Caraș-Severin, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. În cauza de față reclamantul a solicitat anularea Deciziei A.P.I.A. nr. 6379 din 9 martie 2009 prin care a fost soluționată contestația formulată de Consiliul Local Doclin împotriva procesului-verbal de constatare nr. 2235 din 29 ianuarie 2009 întocmit de Direcția Antifraudă și Control Intern. Decizia nr. 6379 din 9 martie 2009 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative: - O.U.G.

nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură; - O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător; - O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Prin procesul-verbal de constatare, Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. a stabilit că reclamantul U.D. datorează A.P.I.A. suma de 160.994,37 lei. În ceea ce privește procesul-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G.

nr. 79/2003: „Art. 1. - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli.”; „Art. 2. - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”; „Art.

3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”; Art. 3 alin. (4) - (6): „(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum și elemente specifice, acolo unde este necesar. (5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală. (6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”; Art. 4 alin. (2): „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”. Din cuprinsul dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Direcția Antifraudă și Control Intern din cadrul A.P.I.A. este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

În acest sens, Decizia A.P.I.A., ce formează obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.” În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii emise de A.P.I.A.

sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În raport cu prevederile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță, ce pot fi contestate în condițiile și termenele stabilite de Codul de procedură fiscală. Deoarece au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Acțiunea având ca obiect anularea deciziilor emise de A.P.I.A. în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003 este de competența instanței de contencios administrativ, determinată în funcție de valoarea creanței bugetare potrivit regulilor de competență prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Având în vedere cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat care este sub 500.000 lei, rezultă că instanța competentă să soluționeze cauza, în primă instanță, este Tribunalul Caraș-Severin, secția contencios administrativ și fiscal. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Caraș-Severin, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.P.I.A. București împotriva sentinței civile nr. 388 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Caraș-Severin, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.