ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 576/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2108 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantului H.V. în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, (în prezent Ministerul Justiției ) și a fost obligat pârâtul să procedeze la soluționarea cererii de redobândire a cetățeniei române într-un termen rezonabil. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat redobândirea cetățeniei române încă din anul 2005, iar până la momentul introducerii acțiunii nu a primit nici un răspuns. Instanța de fond a constatat că termenul care a trecut de la înregistrarea cererii de redobândire a cetățenie române nu poate fi considerat rezonabil, iar lipsa răspunsului la cererile formulate este nejustificat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, (în prezent Ministerul Justiției), criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond și pentru considerentul că respingându-se cererea de amânare formulată, nu s-a amânat pronunțarea, pentru a se da posibilitatea depunerii de concluzii scrise. Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Înalta Curte de Casație si Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc.

civ., analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, iar în cazul nulităților prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie. În recurs au fost invocate neîntemeiat aceste prevederi legale, întrucât instanța de fond a judecat pricina cu respectarea formelor legale, iar neacordarea unui nou termen în vederea pregătirii nu este sancționată prin lege cu nulitatea și nici nu s-a pricinuit recurentului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor îndeplinite.

Recurentul nu a dovedit susținerile sale privind vătămarea dreptului la apărare și în consecință, nu sunt motive de casare sau de modificare a hotărârii instanței de fond. Referitor la cel de al doilea motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea ester lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, se rețin următoarele. În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea sa înregistrată la Ministerul Justiției a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe acesta în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României). Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii intimatului-reclamant, indiferent de motivația autorității recurente ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române. Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată( cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe). În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituție pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte are în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil al perioadei de soluționare a cererii, stadiul în care se află la acest moment cererea reclamantului. Or, instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea până la acea dată a cererii reclamantului și trebuia să-și ia toate diligențele pentru a verifica stadiul cererii intimatului-reclamant, căci nu poate fi imputată instanței soluționarea cu celeritate a cererii, în condițiile în care vătămarea a fost dovedită. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar fi însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale. Susținerea recurentului că „la data pronunțării hotărârii judecătorești cererea reclamantului era soluționată, astfel că în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtului la analizarea și soluționarea cererii acestuia” nu este dovedită, neputând fi reținută. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești (în prezent Ministerul Justiției) împotriva sentinței nr. 2108 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.