ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 octombrie 2009, reclamantul G.N. a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire pentru terenul extravilan în suprafață de 6.400 mp, situat în comuna Robănești, județul Dolj și obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată/conversie în funcție de opțiunea sa. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pârâtele au refuzat în mod nejustificat să-i elibereze deciziile prevăzute la Capitolul VII din Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor, al căror cuantum a fost deja stabilit de expert.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 4082 din 22 octombrie 2010, prin care a admis acțiunea, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire și a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată/conversie, în funcție de opțiunea reclamantului, în termen de 30 de zile de la emiterea titlului de despăgubire. Instanța de fond a considerat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a îndeplinit obligația legală de a emite titlul de despăgubire în favoarea reclamantului, deși dosarul acestuia, înregistrat sub nr. 16862/FFCC/2008, a fost transmis la expertul evaluator, iar raportul de evaluare a fost avizat la data de 29 iulie 2010 de către comisia pârâtă din punct de vedere al respectării Standardelor Internaționale de Evaluare.

Instanța de fond a apreciat că subzistă și obligația administrativă a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților de a emite titlul de plată sau de conversie în funcție de opțiunea reclamantului. Apărarea invocată de această pârâtă cu privire la suspendarea emiterii titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 a fost respinsă de judecătorul fondului, cu motivarea că aceste prevederi legale nu pot afecta drepturile recunoscute de lege reclamantului la data formulării cererii de chemare în judecată - 14 octombrie 2009. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de intimatul-reclamant ca neîntemeiată. Recurenta a susținut că emiterea titlului de plată și plata efectivă a despăgubirilor se realizează în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, ca lege specială, care au stabilit un termen de 15 zile de la data disponibilităților financiare, după ce în prealabil a fost depusă cererea de opțiune privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Din rațiuni financiare, s-a arătat că nu pot fi plătite creanțele statului decât în condiții de solvabilitate, principiu recunoscut și în jurisprudența CEDO.

Prin dispozițiile art. 14 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, recurenta a învederat că a fost stabilit un criteriu obiectiv pentru soluționarea cererilor, respectiv criteriul ordinii cronologice în care au fost înregistrate opțiunile, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație. Cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, s-a precizat că, principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situații diferite, poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferență.

În aplicarea prevederilor legale sus-menționate, recurenta a arătat că plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităților financiare corespunzătoare primei tranșe până la dosarul de opțiune înregistrat sub nr. 03967 din 29 aprilie 2008, iar dosarul de opțiune al reclamantului este înregistrat sub nr. 23261 din 05 aprilie 2011. În ultimul motiv de recurs au fost invocate prevederile O.U.G. nr. 62/2010, arătându-se că, de la data de 30 iunie 2010 când a intrat în vigoare acest act normativ, pe o perioadă de 2 ani s-a suspendat emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, de a primi în numerar, o sumă de maximum 500.000 RON. Același act normativ prevede în art. 18 alin. (1) din Titlul VII că, după emiterea titlurilor de despăgubiri, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, în baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată.

Față de durata procedurii administrative de soluționare a dosarului de despăgubire nr. 16.862/FFCC/2008 depus pe numele intimatului-reclamant și de faptul că, raportul de evaluare pentru terenul extravilan în suprafață de 6.400 mp. situat în comuna Robănești, județul Dolj a fost înregistrat și avizat la 29 iulie 2010 de către autoritatea recurentă, instanța de fond a constatat corect obligația acesteia de a emite actul administrativ solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 247/2005 a fost neîntemeiat invocată de recurentă pentru întârzierea în executarea obligației sale de emitere a titlurilor de plată sau de conversie, întrucât nu se poate constata existența unei derogări legale cu privire la termenul de finalizare a procedurii administrative, iar depășirea unui termen rezonabil pentru soluționarea dosarului înregistrat de intimatul-reclamant nu a fost justificată prin volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare a fi realizate. În consecință, cererea intimatului-reclamant formulată pentru realizarea de către recurentă a obligației prevăzute de art. 18 2 pct. 1 lit. a) din H.G.

nr. 128/2008 a fost corect admisă, în condițiile în care nu s-a dovedit în cauză existența unor circumstanțe obiective pentru care nu a fost posibilă soluționarea dosarului într-un termen rezonabil, apreciat față de data la care a fost stabilit cu caracter definitiv cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul care nu poate fi restituit în natură. Contrar susținerilor autorității recurente, din modul de derulare a etapelor prevăzute de lege pentru procedura administrativă de stabilire și de acordare a despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant, în calitate de persoană îndreptățită, rezultă cu evidență o încălcare a tuturor garanțiilor unui proces echitabil, care implică și dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei în procedura judiciară, dar și în procedura administrativă prealabilă, fiindcă sesizarea jurisdicției este condiționată în normele de drept intern, de parcurgerea acestei proceduri.

Din situația de fapt concretă dovedită în cauză rezultă și o încălcare a principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, precum și o încălcare a dispozițiilor art. 41 din Constituție și art. 26 din Protocolul Internațional privind drepturile civile și politice ale omului, care prevăd că, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Sub acest aspect, au fost corect respinse apărările formulate la prima instanță de recurenta-pârâtă, considerându-se că soluționarea cererilor în baza unor criterii absolut aleatorii reprezintă o procedură cu un evident caracter discriminatoriu, care încalcă dreptul la o ocrotire egală din partea legii. Măsura legislativă adoptată prin O.U.G.

nr. 62/2010 pentru suspendarea pe o perioadă de 2 ani, cu începere de la 30 iunie 2010, a procedurii de emitere a titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu poate constitui o justificare obiectivă pentru întârzierea constatată în îndeplinirea obligației legale a autorității recurentă, dat fiind că acest act normativ este ulterior sesizării instanței de judecată și nu poate fi aplicat în mod retroactiv raporturilor juridice stabilite în baza actelor normative în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată. Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 4082 din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII - a Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012. Procesat de GGC - NN