ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 14 octombrie 2009, reclamantul G.N. a solicitat

obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea

titlului de despăgubire pentru terenul extravilan în suprafață de 6.400 mp,

situat în comuna Robănești, județul Dolj și obligarea pârâtei Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de

plată/conversie în funcție de opțiunea sa.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că pârâtele au refuzat în mod nejustificat să-i elibereze deciziile prevăzute

la Capitolul VII din Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor, al

căror cuantum a fost deja stabilit de expert.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 4082 din 22

octombrie 2010, prin care a admis acțiunea, a obligat pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire și a obligat

pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea

titlului de plată/conversie, în funcție de opțiunea reclamantului, în termen de

30 de zile de la emiterea titlului de despăgubire.

Instanța de fond a considerat că pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a îndeplinit obligația legală

de a emite titlul de despăgubire în favoarea reclamantului, deși dosarul

acestuia, înregistrat sub nr. 16862/FFCC/2008, a fost transmis la expertul

evaluator, iar raportul de evaluare a fost avizat la data de 29 iulie 2010 de

către comisia pârâtă din punct de vedere al respectării Standardelor

Internaționale de Evaluare.

Instanța de fond a apreciat că subzistă și

obligația administrativă a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților de a emite titlul de plată sau de conversie în funcție de

opțiunea reclamantului.

Apărarea invocată de această pârâtă cu

privire la suspendarea emiterii titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani de

la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 a fost respinsă de judecătorul

fondului, cu motivarea că aceste prevederi legale nu pot afecta drepturile

recunoscute de lege reclamantului la data formulării cererii de chemare în

judecată - 14 octombrie 2009.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate

de intimatul-reclamant ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut că emiterea titlului de

plată și plata efectivă a despăgubirilor se realizează în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 247/2005, ca lege specială, care au stabilit un termen

de 15 zile de la data disponibilităților financiare, după ce în prealabil a

fost depusă cererea de opțiune privind valorificarea titlului de despăgubire

emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din rațiuni financiare, s-a arătat că nu pot

fi plătite creanțele statului decât în condiții de solvabilitate, principiu

recunoscut și în jurisprudența CEDO.

Prin dispozițiile art. 14

1

alin.

(4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, recurenta a învederat că a fost

stabilit un criteriu obiectiv pentru soluționarea cererilor, respectiv

criteriul ordinii cronologice în care au fost înregistrate opțiunile, asigurându-se

astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație.

Cu referire la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, s-a precizat că, principiul

egalității nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situații

diferite, poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la

diferență.

În aplicarea prevederilor legale

sus-menționate, recurenta a arătat că plata despăgubirilor în numerar s-a

realizat în limita disponibilităților financiare corespunzătoare primei tranșe

până la dosarul de opțiune înregistrat sub nr. 03967 din 29 aprilie 2008, iar

dosarul de opțiune al reclamantului este înregistrat sub nr. 23261 din 05

aprilie 2011.

În ultimul motiv de recurs au fost invocate

prevederile O.U.G. nr. 62/2010, arătându-se că, de la data de 30 iunie 2010

când a intrat în vigoare acest act normativ, pe o perioadă de 2 ani s-a

suspendat emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

Analizând actele și lucrările dosarului, în

raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. h) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de plată sunt certificate emise de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama

statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra statului român, de a primi în numerar, o sumă de maximum 500.000 RON.

Același act normativ prevede în art. 18 alin.

(1) din Titlul VII că, după emiterea titlurilor de despăgubiri, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, în baza acestora și a

opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de

plată.

Față de durata procedurii administrative de

soluționare a dosarului de despăgubire nr. 16.862/FFCC/2008 depus pe numele

intimatului-reclamant și de faptul că, raportul de evaluare pentru terenul

extravilan în suprafață de 6.400 mp. situat în comuna Robănești, județul Dolj a

fost înregistrat și avizat la 29 iulie 2010 de către autoritatea recurentă,

instanța de fond a constatat corect obligația acesteia de a emite actul

administrativ solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 247/2005

a fost neîntemeiat invocată de recurentă pentru întârzierea în executarea

obligației sale de emitere a titlurilor de plată sau de conversie, întrucât nu

se poate constata existența unei derogări legale cu privire la termenul de

finalizare a procedurii administrative, iar depășirea unui termen rezonabil

pentru soluționarea dosarului înregistrat de intimatul-reclamant nu a fost

justificată prin volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare a

fi realizate.

În consecință, cererea intimatului-reclamant

formulată pentru realizarea de către recurentă a obligației prevăzute de art.

18

2

pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 a fost corect admisă, în

condițiile în care nu s-a dovedit în cauză existența unor circumstanțe

obiective pentru care nu a fost posibilă soluționarea dosarului într-un termen

rezonabil, apreciat față de data la care a fost stabilit cu caracter definitiv

cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul care nu poate fi restituit în natură.

Contrar susținerilor autorității recurente,

din modul de derulare a etapelor prevăzute de lege pentru procedura

administrativă de stabilire și de acordare a despăgubirilor cuvenite

intimatului-reclamant, în calitate de persoană îndreptățită, rezultă cu

evidență o încălcare a tuturor garanțiilor unui proces echitabil, care implică

și dreptul la soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei în procedura

judiciară, dar și în procedura administrativă prealabilă, fiindcă sesizarea

jurisdicției este condiționată în normele de drept intern, de parcurgerea

acestei proceduri.

Din situația de fapt concretă dovedită în

cauză rezultă și o încălcare a principiului constituțional al egalității

cetățenilor în fața legii, precum și o încălcare a dispozițiilor art. 41 din

Constituție și art. 26 din Protocolul Internațional privind drepturile civile

și politice ale omului, care prevăd că, proprietatea privată este ocrotită în

mod egal de lege, indiferent de titular.

Sub acest aspect, au fost corect respinse

apărările formulate la prima instanță de recurenta-pârâtă, considerându-se că

soluționarea cererilor în baza unor criterii absolut aleatorii reprezintă o

procedură cu un evident caracter discriminatoriu, care încalcă dreptul la o

ocrotire egală din partea legii.

Măsura legislativă adoptată prin O.U.G. nr.

62/2010 pentru suspendarea pe o perioadă de 2 ani, cu începere de la 30 iunie

2010, a procedurii de emitere a titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 nu poate constitui o justificare obiectivă pentru

întârzierea constatată în îndeplinirea obligației legale a autorității

recurentă, dat fiind că acest act normativ este ulterior sesizării instanței de

judecată și nu poate fi aplicat în mod retroactiv raporturilor juridice

stabilite în baza actelor normative în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată.

Pentru considerentele care au fost expuse,

constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii

pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea

Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 4082 din 22 octombrie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII - a Contencios Administrativ și Fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

februarie 2012.

Procesat

de GGC - NN