ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 100/2012

Asupra recursului

de față,

În

baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 11 ianuarie 2012, Curtea

de Apel București a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub

control judiciar, formulată de inculpatul M.Ș.

Pentru a dispune

astfel Curtea de apel a reținut că cererea este admisibilă în principiu însă sub

aspectul temeiniciei aceasta este nefondată raportat la stadiul procesual și complexitatea

cauzei.

Împotriva acestei

încheieri inculpatul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea

încheierii și punerea sa de îndată în libertate sub control judiciar pentru motivele

arătate deja în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor

art. 160

1

C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau

inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune.

Din redactarea

textului legal care reglementează condițiile liberării provizorii - art. 160

2

alin. (1), (2) C. proc. pen., rezultă cu titlu obligatoriu, imperativ, situațiile

în care nu se acordă liberarea provizorie - când există date din care rezultă necesitatea

împiedicării inculpatului de a săvârși alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor părți, martori sau experți,

alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă, însă, îndeplinirea condițiilor privind

categoriile de infracțiuni pentru care se poate acorda liberarea provizorie, precum

și lipsa condiției negative, anterior arătate, creează doar o posibilitate, o facultate

și nu o obligație pentru instanță, de a admite cererea.

Revine deci

instanței, sarcina de a analiza temeinicia unei astfel de cereri, oportunitatea

punerii în libertate a inculpatului, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei

pricini în parte.

În

cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. - infracțiunile

pentru care este cercetat inculpatul, violare de domiciliu, prev. de art. 192

alin. (2) C. pen., lipsire de libertate, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C.

pen. și șantaj, prev. de art. 194 C. pen. sunt pedepsite, fiecare, cu închisoarea

ce nu depășește 18 ani.

Chiar dacă,

formal, sunt îndeplinite condițiile legale pentru admisibilitatea cererii, la analizarea

acesteia și adoptarea unei soluții temeinice, nu pot fi ignorate temeiurile care

au stat la baza luării măsurii arestării preventive, precum și scopul unor astfel

de măsuri.

Inculpatul a fost arestat preventiv, la

data de 1 noiembrie 2011, măsura fiind prelungită succesiv și menținută pe întreg

parcursul procesului penal. În sarcina inculpatului s-a reținut că în  data de 14

ianuarie 2010 inculpatul însoțit de părinții săi și de un prieten au pătruns, fără

drept, în locuința numitei S.A.M., din localitatea U.. Aici au introdus pe numitele

S.D., S.A.M. și L.M.L. într-o cameră, blocându-le libertatea de mișcare, în timp

ce o căutau pe numita P.L.. Ca urmare a faptului că nu au găsit-o pe partea vătămată,

inculpatul M.Ș. a apelat telefonic pe numita L.G., în timp ce o imobiliza pe fiica

acestuia în vârstă de 4 ani, comunicându-i că, în cazul nerestituirii sumelor de

bani datorate, o va sechestra și abuza sexual pe minora L.M.L.

S-a apreciat,

la momentul arestării, că pericolul pentru ordinea publică a lăsării în libertate

a inculpatului este unul real, derivând din natura faptelor și gravitatea deosebită

a acestora, rezonanța socială negativă a unei astfel de manifestări infracționale.

Este adevărat

că, potrivit art. 136 C. proc. pen. scopul măsurilor preventive se poate realiza,

fie prin măsuri preventive, fie prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune, instanța fiind cea care, în funcție de datele concrete ale cauzei referitoare

la faptele imputate și la elementele de circumstanțiere aie inculpatului, poate

opta pentru una din aceste măsuri.

În

acord cu instanța de fond, Înalta

Curte reține că față de natura infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului,

împrejurările în care acestea au fost săvârșite, rezultă că până la acest moment

procesual, nu sunt suficiente elemente, potrivit cărora să se constate că liberarea

provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată scopului pentru care a fost

aplicată acestuia măsura arestării preventive.

Circumstanțele

personale ale inculpatului, nu sunt de natură a justifica aprecierea că acordarea

beneficiului liberării provizorii sub control judiciar ar fi oportună.

Față de cele

mai sus-reținute, Înalta Curte apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și

legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.Ș.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.Ș. împotriva încheierii din 11 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția

I

penală, pronunțată în Dosarul nr. 109/2/2012(64/2012).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli de judiciare către stat,

din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 17 ianuarie 2012.