ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2524/2011

Asupra recursurilor de față În baza actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 1 iunie 2011. pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. 1302.5/30/2010, în baza art. 300 2 C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive față de inculpați B.C.C., B.A.S., M.P., P.I., B.D.B. , A.R.M., F.D., F.C. și L.C. Astfel, instanța a reținut ca, potrivit dispozițiilor art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, dispunând, prin încheiere motivată, fie revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, fie menținerea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate. Luarea, prelungirea și menținerea măsurii arestării preventive au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. Din coroborarea celor două texte de lege amintite rezultă condițiile ce trebuie întrunite pentru ca măsura arestării preventive să fie legală și temeinică: existența unor probe sau indicii temeinice că persoana suspectată a săvârșit fapte de natură penală; legea să prevadă pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea mai mare de 4 ani; existența unui probatoriu din care să rezulte că lăsarea în libertate a persoanei respective prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În speță, din mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală și în faza judecății (în primă instanță) au rezultat indicii temeinice care justifică în prezent bănuiala rezonabilă că inculpații au săvârșit fapte reținute în sarcina acestora prin rechizitoriu, pentru care prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare.

Pericolul social concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în stare de libertate a inculpaților, s-a apreciat ca rezultă din natura și gravitatea faptelor imputate, din modalitatea de comitere si din relațiile sociale lezate. Împotriva acestei încheieri de ședință au declarat, în termen legal, recurs inculpații A.R.M., F.D., F.C., P.I., B.D.B., L.C., B.C.C., B.A.S. și M.P. , dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 iunie 2011, sub numărul 4791/1/2011. La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorii recurenților inculpați, în concluziile orale, în dezbateri au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorilor recurenților inculpați, ale reprezentantului Ministerului Public, au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, urmând a nu mai fi reluate. Examinând recursul declarat de către inculpați, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpaților s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 si art. 149 alin. (1) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea 39/2003, art. 27 alin. (1) din Legea 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. si art. 33 lit. a) C. pen. Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de fiecare inculpat in parte, prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana fiecăruia dintre inculpați, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurenților inculpați este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestora ar prezenta pericol pentru ordinea publică. In aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. In jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpații să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a acestora ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpații au fost trimis în judecată și condamnați de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că au fost comise infracțiunile, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpaților, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurenții inculpați prin apărători, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați A.R.M., F.D., F.C., P.I., B.D.B., L.C., B.C.C., B.A.S. și M.P. împotriva încheierii din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 1302.5/30/2010. Obligă recurenții inculpați A.R.M., F.D., F.C., P.I. și B.D.B., la plata sumei de câte 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurenții inculpați L.C., B.C.C., B.A.S. și M.P. la plata sumei de câte 325 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 iunie 2011.