ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2524/2011

Asupra recursurilor

de față

În baza actelor și

lucrărilor dosarului reține următoarele:

Prin încheierea de

ședință din data de 1 iunie 2011. pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția penală, în dosarul nr. 1302.5/30/2010, în baza art. 300

2

C.

proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia

arestării preventive față de inculpați B.C.C.,

B.A.S., M.P., P.I., B.D.B.

, A.R.M., F.D., F.C. și

L.C.

Astfel,

instanța a reținut ca, potrivit dispozițiilor art. 300

2

raportat la

art. 160

b

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea

și temeinicia arestării preventive, dispunând, prin încheiere motivată, fie

revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului, dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau

că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există

temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, fie menținerea arestării

preventive, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate.

Luarea,

prelungirea și menținerea măsurii arestării preventive au fost întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen.

Din coroborarea celor

două texte de lege amintite rezultă condițiile ce trebuie întrunite pentru ca

măsura arestării preventive să fie legală și temeinică: existența unor probe

sau indicii temeinice că persoana suspectată a săvârșit fapte de natură penală;

legea să prevadă pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață

sau închisoarea mai mare de 4 ani; existența unui probatoriu din care să

rezulte că lăsarea în libertate a persoanei respective prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

În speță, din

mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală și în faza

judecății (în primă instanță) au rezultat indicii temeinice care justifică în

prezent bănuiala rezonabilă că inculpații au săvârșit fapte reținute în sarcina

acestora prin rechizitoriu, pentru care prima instanță a pronunțat o hotărâre

de condamnare.

Pericolul social

concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în stare de libertate

a inculpaților, s-a apreciat ca rezultă din natura și gravitatea faptelor

imputate, din modalitatea de comitere si din relațiile sociale lezate.

Împotriva acestei

încheieri de ședință au declarat, în termen legal, recurs inculpații A.R.M.,

F.D., F.C., P.I., B.D.B., L.C., B.C.C., B.A.S. și M.P. , dosarul fiind

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 iunie

2011, sub numărul 4791/1/2011.

La termenul fixat

pentru soluționarea recursului, apărătorii recurenților inculpați, în

concluziile orale, în dezbateri au solicitat admiterea recursului, casarea

încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că

temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile

apărătorilor recurenților inculpați, ale reprezentantului Ministerului Public,

au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, urmând a nu mai

fi reluate.

Examinând recursul

declarat de către inculpați, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce

se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reține

că în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., în

cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să

verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive;

iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea

actelor dosarului se constată că, împotriva inculpaților s-a luat măsura

arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 si art. 149 alin. (1) C.

proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea

39/2003, art. 27 alin. (1) din Legea 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. si art. 33 lit. a) C. pen.

Cu referire la cauza,

Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității

infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor

sociale încălcate de fiecare inculpat in parte, prin săvârșirea unor

infracțiuni grave, precum și de persoana fiecăruia dintre inculpați, lăsarea în

libertate a acestora prezintă pericol social concret pentru ordinea publică,

prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare

a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în

libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în cauză

măsura arestării preventive a recurenților inculpați este justificată și de

existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului

prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe

certe că lăsarea în libertate a acestora ar prezenta pericol pentru ordinea

publică.

In aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest

aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat că în

măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și

prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

„tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că

privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se

justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în

considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului

public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în

pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind

libertatea individuală.

In jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui

inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller

împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice

aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi

infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier

c. Franței.

Înalta Curte constată

că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul

ca inculpații să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în

libertate a acestora ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al

populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în

capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea

un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Faptul că a fost

pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în

prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Având în vedere

probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte

consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel

este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele

ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care

inculpații au fost trimis în judecată și condamnați de instanța de fond, modul

și circumstanțele în care se presupune că au fost comise infracțiunile, starea

de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a

inculpaților, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această

fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru

aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică.

Față de

considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurenții

inculpați prin apărători, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate

recursurile cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați A.R.M., F.D., F.C.,

P.I., B.D.B., L.C., B.C.C., B.A.S. și M.P. împotriva încheierii din 1 iunie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

1302.5/30/2010.

Obligă recurenții

inculpați A.R.M., F.D., F.C., P.I. și B.D.B., la plata sumei de câte 400 lei cu

titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenții

inculpați L.C., B.C.C., B.A.S. și M.P. la plata sumei de câte 325 lei cu titlul

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 iunie 2011.