ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2162/2011

Asupra cauzei

penale de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 28 din 27

ianuarie 2011, Curtea de Apel București, s

ecția

I

penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de

petentul T.I.

împotriva Rezoluției nr. 1189/P/2010 din 13 octombrie 2010 a

Parchetului de pe lângă

Curtea

de Apel București și a Rezoluției nr. 2247/II/2/2010 din 9 noiembrie 2010 a

procurorului general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, menținând

rezoluțiile atacate.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că rezoluțiile atacate sunt legale si temeinice,

întrucât în lipsa unor date și indicii temeinice care

să confirme acuzațiile aduse judecătorilor R.A., N.M. și P.G. hotărârile

judecătorești pronunțate de aceștia și măsurile procesuale dispuse în

dezlegarea cauzelor cu care au fost investiți nu pot fi cenzurate decât în

căile de atac exercitate potrivit legii. S-a mai arătat că, în condițiile art. 124

din Constituția României, judecătorul este independent în înfăptuirea actului

de justiție, iar cel care

se consideră vătămat într-un drept al său de

soluția dată are la îndemână căile de atac prevăzute de lege

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs petentul criticând-o sub aspect de

nelegalitate, întrucât la dosar există suficiente probe pentru a se dispune

trimiterea în judecată a făptuitorilor împotriva cărora a formulat plângere

penală.

La termenul din 26 mai 2011, Înalta Curte

a pus în discuția părților admisibilitatea căi de atac exercitată de petent.

Examinând cauza

sub acest aspect, Înalta Curte apreciază recursul declarat de

petentul T.I. ca

inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, sentința judecătorului prin care s-a respins plângerea ca

nefondată, cu

consecința menținerii

rezoluției sau ordonanței de neurmărire penală, respectiv de

netrimitere

în judecată este definitivă.

În speță,

sesizarea instanței de fond s-a făcut la o dată ulterioară intrării în vigoare

a "legii micii reforme",

respectiv la data de 29 noiembrie 2010, și drept urmare hotărârea

primei instanțe a fost pronunțată sub imperiul

dispozițiilor procesual penale, așa cum

au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, prevederi care stabilesc că

exercitarea controlului judecătoresc asupra soluțiilor de netrimitere în

judecată date de organul de

urmărire,

se face doar într-un singur grad de jurisdicție, la instanța căreia i-ar

reveni,

în condițiile legii,

competența să judece cauza în primă instanță.

Ca atare,

printre modificările aduse Codului de procedură penală, de natură a

contribui la

accelerarea soluționării proceselor se regăsește și suprimarea unor căi de

atac, respectiv

și a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în

materia

plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere în

judecată, mențiune ce apare și în cuprinsul dispozitivului sentinței atacate.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea

va respinge

ca inadmisibil recursul formulat de petentul T.I.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la

cheltuieli

judiciare

către stat căruia îi incumbă culpa procesuală a exercitării unei căi de atac

care nu e prevăzută de lege.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de recurentul petiționar T.I. împotriva sentinței penale nr. 28 din 27

ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Obligă recurentul petiționar la plata

sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 26 mai 2011.