ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1266/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC F. SA Verești a formulat acțiune în contencios administrativ solicitând anularea deciziei nr. 7 din 23 septembrie 2002 emisă de consiliul de administrație al societății prin care s-a dispus, conform Legii nr. 10/200, restituirea către numita G.H.I., a bunurilor confiscate de la autorii săi prin Decretul nr. 83/1949, respectiv un conac (actualul sediul administrativ al societății comerciale) și anexe. Prin sentința civilă nr. 1142 din 7 decembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 1441/2004 a Tribunalului Suceava, Secția civilă, acțiunea a fost admisă. Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 963 din 4 noiembrie 2005, a admis apelul și constatând că litigiul este de natură comercială a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare secției comerciale a tribunalului.

Tribunalul Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 105 din 16 februarie 2006, a respins excepțiile invocate de pârâta G.H.I. și a respins ca neîntemeiată acțiunea. Reclamanta a formulat apel solicitând desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței civile, iar pe fond schimbarea acesteia și admiterea acțiunii. Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 103 din 8 noiembrie 2006, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, a reținut că excepția necompetenței materiale a instanței nu este fondată, față de calitatea de comerciant a reclamantei și prevederile art. 2 pct. 1 lit. a), teza a 2-a C. proc.

civ. Pe fond, raportându-se la dispozițiile art. 1171 C. civ., care stabilește ca fiind autentic actul întocmit cu respectarea solemnității cerute de lege și având în vedere și dispozițiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabilește că actul prin care s-a probat restituirea în natură are forța probantă a înscrisului autentic, a constatat că, în mod corect, a reținut instanța de fond că, actul este valabil până la înscrierea în fals. Pe de altă parte, decizia atacată este emisă de organele de conducere ale emitentei, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în preambulul său alin. (4) fiind specificat că ea a fost luată de Consiliul de Administrație al emitentei, reprezentat de directorul acesteia (aceasta făcând parte din organul de conducere, conform art. 137 din Legea nr. 31/1990).

Dacă prin decizia contestată s-au disponibilizat bunuri ale societății, cum valoarea lor nu depășea ½ din valoarea contabilă, decizia nu trebuia luată cu aprobarea A.G.A., luarea ei de către Consiliul de Administrație fiind suficientă (prin interpretarea „per a contrario” a dispozițiilor art. 146, Legea nr. 31/1990). Cât privește prevederile art. 20 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prevederi care definesc ca „organe de conducere: A.G.A., Consiliului de Administrație sau administratorii”, dispoziția nu era în vigoare la data emiterii deciziei, 23 februarie 2002, ea fiind introdusă la 18 aprilie 2003 prin H.G. nr. 498. Ori, față de obiectul cererii „anulare act juridic”, instanța a verificat respectarea condițiilor legale de la data când acesta a fost emis și nu ulterior.

Reclamanta a formulat recurs invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre competentă soluționare instanței civile, iar, pe fond modificarea hotărârii, să se admită acțiunea și să se anuleze decizia nr. 7 din 23 septembrie 2002 a SC F. SA Verești. A arătat în privința primului motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

că, instanțele care au soluționat cauza nu au fost competente material deoarece, Legea nr. 10/2001 instituie o competență specială care, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 revine secției civile a tribunalului, singura în măsură să cenzureze toate aspectele care privesc dispozițiile sau deciziile de restituire sau respingere a imobilelor, nefiind în scopul legii ca persoanele îndreptățite sau afectate de aplicarea Legii nr. 10/2001 să se adreseze unor instanțe diferite, după statutul persoanei care ar fi trebuit să se pronunțe asupra notificărilor emise în baza acestei legi. În privința motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel deși a avut de soluționat o cerere de anulare a unui act emis conform Legii nr. 10/2001, a făcut aplicațiunea art. 1171 C. civ.

și a prevederilor Legii nr. 31/1990, dispoziții ce alcătuiesc dreptul comun în materie pe care le-a încălcat în condițiile în care nu a ținut cont de faptul că membrii consiliului de administrație nu au avut mandat pentru soluționarea notificării, din partea statului, societatea aflându-se sub incidența procedurii de administrare specială, conform Ordinului nr. 42/2002 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 530 din 19 iulie 2002, iar dispozițiile din Legea nr. 31/1990 referitoare la mandatul administratorului pentru înstrăinarea bunurilor cu o valoare mai mică de ½ din capitalul social, nu erau aplicabile în această situație.

Totodată, instanța de apel nu a exercitat rol activ în stabilirea adevărului nefăcându-se probe în sensul respectării art. 22 din Legea nr. 10/2002 privitoare la procedura de notificare, nu s-a făcut dovada identității intre imobilele restituite și cele preluate de către stat și cu toate că erau aplicabile dispozițiile art. 10 și 19 din aceeași lege, nefiind posibilă restituirea în natură, instanțele nu au admis proba cu expertiză tehnică, singura în măsură să stabilească exact această situație. Recursul este fondat în limitele ce se vor arăta în continuare.

Privitor la primul motiv de recurs, textul de lege invocat se referă la decizia, sau după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării, care poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului, fiind, prin urmare, o normă de competență specială care se referă expres la procedura instituită de această lege în legătură cu dreptul titularilor „dreptului de restituire” de a ataca în justiție actul juridic, situație în care nu se află recurenta reclamantă. Prin urmare, litigiul de față, chiar dacă s-a ivit în legătură cu aplicarea acestei legi, în lipsa unei norme exprese de competență, care este de strictă interpretare și de la care nu se poate deroga, acesta aparține jurisdicției de drept comun încât, raportat și la dispozițiile art. 7 și 56 C. com., instanța comercială a fost legal sesizată.

De altfel, prin decizia civilă nr. 963 din 4 noiembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, s-a desființat sentința civilă nr. 1124 din 7 decembrie 2004, pronunțată de secția civilă a Tribunalului Suceava, în primul ciclu procesual și cauza s-a trimis spre soluționare secției comerciale care a pronunțat hotărârea ce a făcut obiectul apelului în care s-a pronunțat decizia recurată, excepția făcând deja obiectul judecății. Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este nefondat. Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., acesta vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ceea ce, de asemenea, în cauză, nu se poate reține, instanța de apel dându-i calificarea corespunzătoare din punct de vedere al naturii acestuia, decizia nr. 7/2002 a SC F. SA Verești fiind un act juridic și nu un act administrativ prin care societatea comercială a decis restituirea unor imobile în proprietatea intimatei – pârâte. În ceea ce privește însă analizarea valabilității acestuia, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanța de apel a aplicat greșit legea incidentă în cauză. Astfel, este necontestat, în cauză, că prin Ordinul nr. 42/2002 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 530 din 19 iulie 2002 deci, anterior emiterii deciziei nr. 7 din 23 septembrie 2002, SC F. SA Verești, a cărei succesoare în drepturi și obligații este recurenta, a intrat în procedura de administrare specială ceea ce a condus la limitarea legală a mandatului administratorului societății, opozabilă terților cum este intimata – pârâtă, care nu se poate astfel prevala, în această situație, de dispozițiile art. 137 raportat la art. 55 din Legea nr. 31/1990, Republicată, respectiv, art. 146 din aceeași lege, iar sancțiunea încălcării limitelor atribuțiilor administratorului societății este, în acest cat, nulitatea absolută a actului juridic.

Limitele legale ale atribuțiilor administratorilor sunt date de limitele capacității de folosință a societății, interesul social și de anumite situații speciale în care societatea se poate afla în cursul existenței și activității sale, precum și cea de administrare specială care, impunea obținerea unui mandat special pentru retrocedarea imobilelor, act cu titlu gratuit, nefiind suficient mandatul general în baza căruia administratorul și-a desfășurat activitatea în condițiile normale. Prin urmare, raportarea instanței de apel, la dispozițiile art. 1171 C. civ., nu este suficientă din punct de vedere al analizei valabilității actului juridic la momentul încheierii acestuia față de condițiile impuse de lege în sensul deja evocat și ignorate de instanța de apel, iar dispozițiile din Legea nr. 31/1990, Republicată invocate au fost deci greșit aplicate.

Decizia nr. 7 din 23 septembrie 2002 a fost nelegal emisă din acest punct de vedere ceea ce atrage desființarea sa fără însă, ca prin aceasta, instanța investită cu soluționarea recursului de față să poată analiza, totodată, dacă intimata – pârâtă este îndreptățită din perspectiva Legii nr. 10/2001 la retrocedarea imobilelor în natură deoarece, excede competenței acesteia. Aceasta va putea face obiectul analizei în fața instanței civile numai după reluarea procedurii Legii nr. 10/2001, ca efect al exercitării deja a dreptului de restituire asupra imobilelor, care urmează a fi valorificat funcție de poziția pe care recurenta ca succesoare în drepturi dar și obligații, a fostei societăți comerciale emitente a deciziei atacate o va concretiza printr-un răspuns la notificare.

Așa fiind, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis și decizia modificată în sensul admiterii apelului reclamantei și a schimbării în parte a sentinței, iar acțiunea va fi admisă și se va constata nulitatea deciziei, aceasta fiind sancțiunea ce se va aplica față de cauza cererii chiar dacă recurenta – reclamantă dintr-o eroare s-a referit la anularea actului juridic și se vor menține dispozițiile hotărârii referitoare la excepțiile respinse și cu privire la care nu s-a exercitat cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC F. SRL Suceava împotriva deciziei nr. 103 din 8 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică, în sensul că, admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 105 din 16 februarie 2006 a Tribunalului Suceava și o schimbă în parte, admite acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL și constată nulitatea deciziei nr. 7 din 23 septembrie 2002, emisă de administratorul SC F. SA Suceava, menținând restul dispozițiilor hotărârii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2007.