ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1266/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC F. SA Verești

a formulat acțiune în contencios administrativ solicitând anularea deciziei nr.

7 din 23 septembrie 2002 emisă de consiliul de administrație al societății prin

care s-a dispus, conform Legii nr. 10/200, restituirea către numita G.H.I., a

bunurilor confiscate de la autorii săi prin Decretul nr. 83/1949, respectiv un

conac (actualul sediul administrativ al societății comerciale) și anexe.

Prin sentința civilă nr. 1142

din 7 decembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 1441/2004 a Tribunalului Suceava,

Secția civilă, acțiunea a fost admisă.

Curtea de Apel Suceava, prin

decizia nr. 963 din 4 noiembrie 2005, a admis apelul și constatând că litigiul

este de natură comercială a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare secției comerciale a tribunalului.

Tribunalul Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 105 din 16

februarie 2006, a respins excepțiile invocate de pârâta G.H.I. și a respins ca

neîntemeiată acțiunea.

Reclamanta a formulat apel

solicitând desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței civile, iar pe fond schimbarea acesteia și admiterea acțiunii.

Curtea de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 103 din 8

noiembrie 2006, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut că excepția necompetenței materiale a instanței nu este fondată, față

de calitatea de comerciant a reclamantei și prevederile art. 2 pct. 1 lit. a),

teza a 2-a C. proc. civ.

Pe fond, raportându-se la

dispozițiile art. 1171 C. civ., care stabilește ca fiind autentic actul

întocmit cu respectarea solemnității cerute de lege și având în vedere și

dispozițiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabilește că actul

prin care s-a probat restituirea în natură are forța probantă a înscrisului

autentic, a constatat că, în mod corect, a reținut instanța de fond că, actul

este valabil până la înscrierea în fals.

Pe de altă parte, decizia

atacată este emisă de organele de conducere ale emitentei, conform art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în preambulul său alin. (4) fiind specificat că ea a

fost luată de Consiliul de Administrație al emitentei, reprezentat de

directorul acesteia (aceasta făcând parte din organul de conducere, conform art.

137 din Legea nr. 31/1990). Dacă prin decizia contestată s-au disponibilizat

bunuri ale societății, cum valoarea lor nu depășea ½ din valoarea

contabilă, decizia nu trebuia luată cu aprobarea A.G.A., luarea ei de către

Consiliul de Administrație fiind suficientă (prin interpretarea „per a

contrario” a dispozițiilor art. 146, Legea nr. 31/1990). Cât privește

prevederile art. 20 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

prevederi care definesc ca „organe de conducere: A.G.A., Consiliului de

Administrație sau administratorii”, dispoziția nu era în vigoare la data

emiterii deciziei, 23 februarie 2002, ea fiind introdusă la 18 aprilie 2003

prin H.G. nr. 498. Ori, față de obiectul cererii „anulare act juridic”,

instanța a verificat respectarea condițiilor legale de la data când acesta a

fost emis și nu ulterior.

Reclamanta a formulat recurs

invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ.,

solicitând, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre competentă

soluționare instanței civile, iar, pe fond modificarea hotărârii, să se admită

acțiunea și să se anuleze decizia nr. 7 din 23 septembrie 2002 a SC F. SA

Verești.

A arătat în privința

primului motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ. că,

instanțele care au soluționat cauza nu au fost competente material deoarece,

Legea nr. 10/2001 instituie o competență specială care, potrivit art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 revine secției civile a tribunalului, singura în

măsură să cenzureze toate aspectele care privesc dispozițiile sau deciziile de

restituire sau respingere a imobilelor, nefiind în scopul legii ca persoanele

îndreptățite sau afectate de aplicarea Legii nr. 10/2001 să se adreseze unor

instanțe diferite, după statutul persoanei care ar fi trebuit să se pronunțe

asupra notificărilor emise în baza acestei legi.

În privința motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel

deși a avut de soluționat o cerere de anulare a unui act emis conform Legii nr.

10/2001, a făcut aplicațiunea art. 1171 C. civ. și a prevederilor Legii nr. 31/1990,

dispoziții ce alcătuiesc dreptul comun în materie pe care le-a încălcat în

condițiile în care nu a ținut cont de faptul că membrii consiliului de

administrație nu au avut mandat pentru soluționarea notificării, din partea

statului, societatea aflându-se sub incidența procedurii de administrare

specială, conform Ordinului nr. 42/2002 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M.

Of. al României, Partea I, nr. 530 din 19 iulie 2002, iar dispozițiile din

Legea nr. 31/1990 referitoare la mandatul administratorului pentru înstrăinarea

bunurilor cu o valoare mai mică de ½ din capitalul social, nu erau

aplicabile în această situație.

Totodată, instanța de apel

nu a exercitat rol activ în stabilirea adevărului nefăcându-se probe în sensul

respectării art. 22 din Legea nr. 10/2002 privitoare la procedura de

notificare, nu s-a făcut dovada identității intre imobilele restituite și cele

preluate de către stat și cu toate că erau aplicabile dispozițiile art. 10 și

19 din aceeași lege, nefiind posibilă restituirea în natură, instanțele nu au

admis proba cu expertiză tehnică, singura în măsură să stabilească exact

această situație.

Recursul este fondat în

limitele ce se vor arăta în continuare.

Privitor la primul motiv de

recurs, textul de lege invocat se referă la decizia, sau după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării, care poate fi atacată de persoana care se

pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului, fiind, prin urmare, o

normă de competență specială care se referă expres la procedura instituită de

această lege în legătură cu dreptul titularilor „dreptului de restituire” de a

ataca în justiție actul juridic, situație în care nu se află recurenta

reclamantă.

Prin urmare, litigiul de

față, chiar dacă s-a ivit în legătură cu aplicarea acestei legi, în lipsa unei

norme exprese de competență, care este de strictă interpretare și de la care nu

se poate deroga, acesta aparține jurisdicției de drept comun încât, raportat și

la dispozițiile art. 7 și 56 C. com., instanța comercială a fost legal

sesizată.

De altfel, prin decizia

civilă nr. 963 din 4 noiembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, s-a

desființat sentința civilă nr. 1124 din 7 decembrie 2004, pronunțată de secția

civilă a Tribunalului Suceava, în primul ciclu procesual și cauza s-a trimis

spre soluționare secției comerciale care a pronunțat hotărârea ce a făcut

obiectul apelului în care s-a pronunțat decizia recurată, excepția făcând deja

obiectul judecății.

Prin urmare, motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este nefondat.

Privitor la motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta vizează

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ceea ce, de asemenea, în

cauză, nu se poate reține, instanța de apel dându-i calificarea corespunzătoare

din punct de vedere al naturii acestuia, decizia nr. 7/2002 a SC F. SA Verești

fiind un act juridic și nu un act administrativ prin care societatea comercială

a decis restituirea unor imobile în proprietatea intimatei – pârâte.

În ceea ce privește însă

analizarea valabilității acestuia, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanța de apel a aplicat greșit

legea incidentă în cauză.

Astfel, este necontestat, în

cauză, că prin Ordinul nr. 42/2002 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M.

Of. al României, Partea I, nr. 530 din 19 iulie 2002 deci, anterior emiterii deciziei

nr. 7 din 23 septembrie 2002, SC F. SA Verești, a cărei succesoare în drepturi

și obligații este recurenta, a intrat în procedura de administrare specială

ceea ce a condus la limitarea legală a mandatului administratorului societății,

opozabilă terților cum este intimata – pârâtă, care nu se poate astfel prevala,

în această situație, de dispozițiile art. 137 raportat la art. 55 din Legea nr.

31/1990, Republicată, respectiv, art. 146 din aceeași lege, iar sancțiunea

încălcării limitelor atribuțiilor administratorului societății este, în acest

cat, nulitatea absolută a actului juridic.

Limitele legale ale

atribuțiilor administratorilor sunt date de limitele capacității de folosință a

societății, interesul social și de anumite situații speciale în care societatea

se poate afla în cursul existenței și activității sale, precum și cea de

administrare specială care, impunea obținerea unui mandat special pentru

retrocedarea imobilelor, act cu titlu gratuit, nefiind suficient mandatul

general în baza căruia administratorul și-a desfășurat activitatea în

condițiile normale.

Prin urmare, raportarea

instanței de apel, la dispozițiile art. 1171 C. civ., nu este suficientă din

punct de vedere al analizei valabilității actului juridic la momentul încheierii

acestuia față de condițiile impuse de lege în sensul deja evocat și ignorate de

instanța de apel, iar dispozițiile din Legea nr. 31/1990, Republicată invocate

au fost deci greșit aplicate.

Decizia nr. 7 din 23

septembrie 2002 a fost nelegal emisă din acest punct de vedere ceea ce atrage

desființarea sa fără însă, ca prin aceasta, instanța investită cu soluționarea

recursului de față să poată analiza, totodată, dacă intimata – pârâtă este

îndreptățită din perspectiva Legii nr. 10/2001 la retrocedarea imobilelor în

natură deoarece, excede competenței acesteia. Aceasta va putea face obiectul

analizei în fața instanței civile numai după reluarea procedurii Legii nr. 10/2001,

ca efect al exercitării deja a dreptului de restituire asupra imobilelor, care

urmează a fi valorificat funcție de poziția pe care recurenta ca succesoare în

drepturi dar și obligații, a fostei societăți comerciale emitente a deciziei

atacate o va concretiza printr-un răspuns la notificare.

Așa fiind, pentru motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi admis și decizia modificată în sensul admiterii apelului

reclamantei și a schimbării în parte a sentinței, iar acțiunea va fi admisă și

se va constata nulitatea deciziei, aceasta fiind sancțiunea ce se va aplica

față de cauza cererii chiar dacă recurenta – reclamantă dintr-o eroare s-a

referit la anularea actului juridic și se vor menține dispozițiile hotărârii

referitoare la excepțiile respinse și cu privire la care nu s-a exercitat cale

de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC F. SRL Suceava împotriva deciziei nr. 103 din 8 noiembrie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, pe care o modifică, în sensul că, admite apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței nr. 105 din 16 februarie 2006 a Tribunalului

Suceava și o schimbă în parte, admite acțiunea formulată de reclamanta SC F.

SRL și constată nulitatea deciziei nr. 7 din 23 septembrie 2002, emisă de

administratorul SC F. SA Suceava, menținând restul dispozițiilor hotărârii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2007.