ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 22/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții: M.I., M.E., P.S.E., în contradictoriu cu pârâții S.R., prin M.F.P. și S.R., prin B.N.R. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanții au solicitat despăgubiri ca urmare a unor titluri pe care le posedă, titluri, ce nu fac obiectul reglementării O.U.G. nr. 190/2000, modificată și completată prin Legea nr. 591/2004 și Legea nr. 458/2006, act normativ care reglementează regimul metalelor prețioase și a pietrelor prețioase. Că, în cauză, reclamanții nu au făcut dovada depunerii în bancă a cantității de 180 kg aur.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 625 din 4 noiembrie 2010, a respins apelul declarat de reclamanții M.I., M.E. și P.S.E., împotriva sentinței civile nr. 830 din 18 mai 20210 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.R., prin M.F.P. și S.R., prin B.N.R. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Înainte de a proceda la analiza criticilor apelantei, Curtea a reținut că, prin întâmpinare, intimata pârâtă B.N.R. a invocat excepția lipsei calității sale de reprezentant pentru S.R. și excepția prescripției dreptului material la acțiune, care, de altfel, au fost invocate și în fața primei instanțe, tot pe cale de întâmpinare.

Aceste două excepții au fost soluționate de către instanța de fond în sensul respingerii acestora. Curtea a constatat că pârâta B.N.R. nu a formulat apel împotriva sentinței de fond și a încheierii prin care au fost soluționate aceste excepții cu privire la modul de soluționare a acestora, astfel că repunerea lor în discuție în cadrul judecării apelului reclamanților nu se poate face decât cu încălcarea limitelor învestirii prin cererea de apel și contrar dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. De altfel, această pârâtă a învederat la ultimul termen de judecată că înțelege să susțină aceste excepții ca și apărări de fond ce vor fi avute în vedere la soluționarea apelului, în limita criticilor de apel.

1. În ce privește prima critică a apelanților reclamanți ce vizează greșita soluționare a cauzei de către prima instanță în lipsa administrării probelor ce au fost solicitate de către aceștia în dovedirea acțiunii, Curtea a reținut că la termenul din data de 09 martie 2010, în fața instanței de fond, apărătorul reclamanților a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile din dosar, proba cu interogatoriul celor două pârâte, precum și proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea valorii actuale a bunurilor. Instanța de fond a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri și a respins proba cu interogatoriu, precum și proba cu expertiză ca nefiind concludente, față de obiectul cererii, respectiv restituirea în natură a 180 kg aur și, în subsidiar restituirea echivalentului bănesc al acestuia.

Față de această constatare, în sensul încuviințării de către instanța de fond a probei cu acte solicitate de către reclamanți, Curtea a apreciat, ca nefondată, susținerea apelanților reclamanți în sensul că acțiunea lor a fost respinsă de către prima instanță fără a fi administrată nicio probă din cele propuse în cererea introductivă și cu ocazia dezbaterilor asupra probelor. Mai mult, potrivit art. 167 C. proc. civ.: „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere”. Din interpretarea dispozițiilor textului suscitat rezultă că judecătorul are facultatea de a dispune în privința încuviințării probelor solicitate de către părți după analizarea acestora și aprecierea asupra verosimilității, pertinenței și concludenței acestora.

Sistemul nostru judiciar nu cunoaște probe a căror forță probantă să fie prestabilită de lege, ci toate mijloacele de probațiune au aceeași putere, orice hotărâre luată de judecător asupra chestiunilor puse în discuție, deși a probelor solicitate fiind expresia convingerii intime a acestuia. Cum, instanța de fond s-a pronunțat asupra concludenței fiecărei probe, motivând poziția adoptată de respingere a probei cu interogatoriu și expertiză, Curtea nu a putut decât să constate respectarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 167 C. proc. civ. suscitat, precum și a art. 268 alin. (4) C. proc. civ., care dispune că orice poziție luată de instanță prin încheiere va fi motivată. Instanța de fond a administrat un minim de probatoriu, constând în proba cu actele aflate la dosarul cauzei, așa cum reclamanții au solicitat la termenul din data de 09 martie 2010, contrar susținerilor apelanților.

Apelanții reclamanți, deși au criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul lipsirii acestora de posibilitatea dovedirii pretențiilor lor prin administrarea probei cu interogatoriul pârâților și expertiză, în calea de atac a apelului, cale devolutivă care permite în baza art. 295 C. proc. civ., completarea probatoriului, apelanții reclamanți, având cuvântul, au învederat instanței că nu au probe noi de administrat în plus față de cele deja administrat. Or, această poziție nu poate decât să confirme justețea măsurii luate de către prima instanță în privința utilității probei cu interogatoriu pârâților și expertiză. 2. Potrivit 1 art. din O.U.G. nr. 190/2000 modificată și completată: „Prezenta ordonanță de urgență reglementează regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România”.

De asemenea, Curtea a reținut incidența în cauză a art. 26 alin. (1) din același act normativ, care prevede: „Persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2009”, precum și a alin. (1^2) a aceluiași alineat care prevede că: „În sensul prezentei ordonanțe de urgență, prin preluare abuzivă se înțelege preluarea efectuată în baza următoarelor acte normative: a) Legea nr. 638/1946 pentru controlul producției, prelucrării și circulației metalelor prețioase; b) Legea nr. 284/1947 pentru cedarea către B.N.R.

a aurului, valutelor efective și altor mijloace de plată străine; c) Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945; d) Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare; e) Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase; f) Decretul nr. 302/1965 privind unele măsuri referitoare la obiectele confecționate din metale prețioase, la metalele și pietrele prețioase; g) Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase”.

Analizând cererea cu care instanța de fond a fost învestită, Curtea a reținut, față de susținerile reclamanților, că părinților autorului lor, M.C., nu le-au fost confiscate metale prețioase și nici pietre prețioase, ci, în anul 1941, aceștia, potrivit susținerilor lor, au achiziționat o serie de titluri de valoare emise pentru cantitatea de aur depusă în bancă în mod voit de către aceștia, plătibile eșalonat de la data emiterii. Prin urmare, cum nu s-a invocat o preluare abuzivă a unor metale prețioase sau pietre prețioase, în temeiul actelor normative la care face trimitere art. 26 din actul normativ susmenționat, ori o preluate de fapt, a unor asemenea obiecte, cererea reclamanților nu poate fi analizată prin raportare la actul normativ susmenționat.

Reclamanții au susținut depunerea în B.N.R. a cantității de 180 kg aur în schimbul titlurilor de valoare fără a produce vreo dovadă în acest sens nici în fața instanței de fond și nici în apel, în calea de atac a apelului apelanții neînțelegând să administreze vreo probă. Contrar celor reținute de către reclamanți, pârâta B.N.R. a depus la dosar adresa nr. 1400 din 12 iunie 2009 din care rezultă că în evidențele de arhivă pe care le deține se regăsesc documente care atestă depunerea în bancă a unor bunuri din metal prețios confiscate de la diverse persoane începând cu data de 1947, iar numitul M.C. nu figurează cu depuneri de bunuri din metal prețios.

În ceea ce privește susținerea apelanților în sensul că autorul lor a deținut titlurile de valoare specificate în acțiunea introductivă, Curtea a constatat că în sprijinul acestei afirmații apelanții nu au produs nicio probă, simpla depunere a unor copii a acestora nu poate conduce la dovada apartenenței lor părinților autorului reclamanților, M.C., în calitate de titular. Mai mult, din titlurile anexate, și care sunt „la purtător”, nu rezultă că acestea au fost emise în urma depunerii unei cantități de aur la B.N.R., în condițiile susținute de către apelanți și nici faptul că la momentul scadenței răscumpărarea acestor titluri s-a convenit a fi făcută prin plata unei cantități de aur, pentru a mai fi îndreptățiți reclamanții să solicite restituirea în natură a unei cantități de aur, așa cum au solicitat reclamanții în cuprinsul acțiunii deduse judecății.

În cererea introductivă la instanța de fond, reclamanții au mai susținut fără a aduce nicio dovadă că, deși s-au adresat instituțiilor statului, în vederea recuperării titlurilor la care au făcut referire, demersurile lor au rămas fără rezultat. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, au declarat recurs reclamanții M.I., M.E. și P.S.E., criticând-o ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Instanța de apel a ignorat probele administrate în cauză, în sensul că le-a respins fără vreun argument. - Soluția pronunțată de instanța de apel este străină împrejurărilor pricinii, contrară spiritului legii civile și în discordanță cu practica judiciară în materie. - În mod greșit instanța de apel a considerat că, în cauză nu poate fi vorba de o preluare abuzivă, a metalului prețios în litigiu, metalul respectiv nu a fost predat de bună-voie cum greșit a susținut instanța de apel.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Analizând cuprinsul cererii formulată de reclamanții M.I., M.E. și P.S.E., cea cu care a fost învestită instanța de fond, se reține, față de susținerile reclamanților, că părinții autorului lor, M.C., nu le-au fost confiscate metale prețioase și nici pietre prețioase, ci în anul 1941, aceștia, potrivit susținerilor lor, au achiziționat o serie de titluri de valoare emise pentru cantitatea de aur depusă în bancă în mod voit de către aceștia, plătibile eșalonat de la data emiterii. Reclamanții au susținut depunerea în B.N.R. a cantității de 180 kg aur în schimbul titlurilor de valoare, fără a produce vreo dovadă în acest sens pe parcursul ciclului procesual.

Contrar celor susținute de către reclamanți, pârâta B.N.R. a depus la dosar adresa nr. 1400 din 12 iunie 2009, din care rezultă că în evidențele de arhivă pe care le deține se regăsesc documente care atestă depunerea în bancă a unor bunuri de metal prețios confiscate de la diverse persoane începând cu anul 1947, iar numitul M.C. nu figurează cu depuneri de bunuri din metal prețios. Cu privire la susținerea reclamanților, în sensul că autorul lor a deținut titlurile de valoare menționate în acțiunea introductivă, instanța de apel, în mod judicios, a constatat că, în sprijinul afirmațiilor făcute de reclamanți, aceștia nu au produs nicio probă, simpla depunere a unor copii a acestora nu poate conduce la dovada apartenenței lor părinților autorului reclamanților, Matei Constantin, în calitate de titular.

Mai mult, din titlurile anexate și care sunt „la purtător” nu rezultă că acestea au fost emise în urma depunerii unei cantități de aur la B.N.R., în condițiile susținute de către recurenți și nici faptul că la momentul scadenței răscumpărarea acestor titluri s-a convenit a fi făcută din plata unei cantități de aur, așa cum au solicitat reclamanții în cuprinsul acțiunii deduse judecății. Prin urmare, susținerea recurenților în sensul că titlurile care ar fi aparținut autorului lor M.C. au fost anulate abuziv de stat în perioada regimului comunist, nu poate fi primită. Așadar, față de cele reținute, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanții M.I., M.E.

și P.S.E. împotriva deciziei nr. 625/ A din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.