ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6960/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6960/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, deliberând, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 611 din 7 mai 2002,

Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea formulată de

reclamanții D.C., R.H., R.V., M.A., M.Ș. și M.V., împotriva pârâților Consiliul

General al Municipiului București, SC "F." SA, P.S., P.M., B.S.,

B.Gh., T.V., T.M., D.M. și G.I., a obligat pârâții să lase reclamanților, în

deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, str. C., sector

2, compus din teren 536,94 mp și corpurile de clădire A, B, C și D (din care

s-a exclus apartamentul nr. 1, parter, corp C și 90,44 mp teren restituite prin

Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr.

112/1995), dacă nu s-au încasat despăgubirile stabilite prin hotărârea nr. 2088

din 16 decembrie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995. A admis cererile

reconvenționale și a obligat pe reclamanți la plata contravalorii

despăgubirilor (constând în valoare îmbunătățiri) către pârâți, astfel:

49.081.555 ROL către P.M., 71.621.037 ROL către B.Gh. și 33.336.715 ROL către

T.V., T.M., D.M. și G.I. A dispus restituirea taxelor judiciare de timbru

achitate nedatorat de către pârâți.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că imobilul din București, str. C., sector

2, compus din teren în suprafață de 536,49 mp și construcții edificate pe el, a

fost dobândit de autorul reclamanților, G.I., prin Acte de vânzare-cumpărare

din 1890 și 1892, transcrise în Registrul de transcripțiuni al Tribunalului

Ilfov, secția Notariat.

Instanța a mai

reținut că pârâții-reclamanți nu pot opune reclamanților buna-credință și prin

urmare, niciun titlu care să-l poată înlătura pe acela al adevăraților

proprietari. Întrucât aceștia au încheiat cu rea-credință contractele de

vânzare-cumpărare urmează a fi evinși de către reclamanți, care sunt titulari

ai unui drept de proprietate mai bine caracterizat și deci preferabil.

Făcând aplicarea art.

480 C. civ., tribunalul a admis cererea și a dispus obligarea pârâților,

obligația fiind opozabilă fiecăruia pentru ce posedă (C.G.M.B., SC „F.” SA și

pârâții-reclamanți, persoane fizice), să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, str. C., sector 2, compus

din teren 536,94 mp și corpurile de clădire A, B, C și D, mai puțin

apartamentul nr. 1, restituit deja în natură reclamantei D.C. prin Hotărârea

nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995,

condiționat de neîncasarea despăgubirilor stabilite în favoarea acestora prin

aceeași hotărâre.

Cu privire la

cererile reconvenționale formulate de pârâții-reclamanți, s-a constatat că

aceștia au dovedit efectuarea anumitor îmbunătățiri la apartamentele deținute,

care dau un spor de valoare imobilului. De aceea, pe temeiul art. 43 alin. (1)

din O.U.G. nr. 40/1999, instanța a dispus restituirea acestora de către

reclamanții-pârâți, corespunzător valorilor (constând în cheltuieli necesare și

utile) rezultate din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții (în ce o privește pe D.C., urmare a decesului,

procedura fiind continuată de moștenitorii S.E.M. și D.M.F.), care au susținut

că în mod greșit au fost obligați la plata despăgubirilor pentru valoarea

îmbunătățirilor aduse de pârâți, probatoriul fiind incomplet și irelevant.

De asemenea, sentința

a fost apelată și de către pârâți, care au arătat că au fost de bună-credință

la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare iar Hotărârea nr. 2088 din 16

decembrie 1998, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamanților

pentru corpurile de clădiri și terenul în suprafață de 536,49 mp, a rămas

definitivă ca urmare a constatării perimării contestației formulate de

reclamanți.

De aceea, s-a

susținut că promovarea unei acțiuni în revendicare este inadmisibilă,

apreciindu-se deja, prin hotărâre a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995,

care a stabilit natura și cuantumul despăgubirilor cuvenit reclamanților, că

această lege specială este incidentă.

Prin Decizia civilă

nr. 31/A din 30 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze de minori și de familie a respins excepția inadmisibilității

acțiunii, a admis apelurile declarate, a schimbat în parte sentința și în

consecință, a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată. Au fost

respinse cererile reconvenționale ca rămase fără obiect și menținută soluția

din sentință privind restituirea taxelor de timbru nedatorate achitate de P.M.

și B.Gh.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat, cu privire la excepția inadmisibilității,

că reclamanții au promovat la 9 februarie 2001 o acțiune prin care au

revendicat imobilul situat în București, str. C., sector 2, precizând că acesta

a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce

atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind vorba de un imobil

trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a acestui act normativ.

Astfel fiind, dispozițiile legii speciale se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ., invocate de

reclamanți.

Totuși, acțiunea în

revendicare s-a apreciat ca fiind admisibilă în garantarea principiului

liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate. Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii, dar

acțiunea trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.

10/2001, ca lege specială derogatorie (în ceea ce privește criteriile de

comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

Cu privire la fondul

pricinii, Curtea a reținut că imobilul în litigiu, compus din teren, în prezent

în suprafață de 629,93 mp și construcțiile edificate pe el, a aparținut

autorului reclamanților, G.I., și că prin Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie

1998 a Consiliului General al Municipiului București s-a restituit, în natură,

apartamentul nr. 1 din imobil, reclamantei D.C., și cota parte din dependințele

și părțile de folosință comună, acordându-se despăgubiri în sumă de 191.890.610

ROL, reclamantei D.C. într-o cotă de ¼ din total, R.H. în cotă de 1/8,

R.V. în cotă de 1/8, M.V. în cotă de 1/4, M.A.I. în cotă de 1/8 și M.Ș.H. în

cotă de 1/8.

Cererea formulată de

M.Ș.H., de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu nu a fost

soluționată, deoarece Comisia municipală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995

și-a încetat activitatea, iar dosarele au intrat în conservare.

În același timp, s-a

reținut că SC „F.” SA a vândut pârâților câte un apartament din imobil, conform

Contractului de vânzare-cumpărare nr. 3986 din 21 iulie 1998 (pârâților B.S. și

B.Gh.), Contractului de vânzare nr. 1739 din 20 ianuarie 1997 (pârâților T.V.

și T.Gh.), Contractului de vânzare nr. 4047 din 1 octombrie 1998 (pârâților

P.S. și P.M.).

Așadar, în cauză

există titluri de proprietate valabile, pe de o parte, al reclamanților -

statul preluând abuziv imobilul în litigiu, și pe de altă parte al pârâților,

contractele de vânzare-cumpărare ale acestora fiind încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995 cu respectarea actului normativ și cu bună-credință, neexistând

hotărâri judecătorești de anulare sau de constatare a nulității acestora.

S-a menționat că

reclamanții aveau posibilitatea, în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr.

10/2001, să solicite constatarea nulității sau anularea contractelor de

vânzare-cumpărare ale pârâților. Reclamanții nu au promovat o astfel de acțiune,

astfel că titlurile de proprietate ale pârâților s-au consolidat. De altfel,

reclamanții au înțeles să urmeze procedura legii speciale în această materie,

și anume Legea nr. 10/2001.

Totodată, din

interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, rezultă că în privința imobilelor

preluate abuziv ce intră sub incidența acestui act normativ, după data de 14

februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura

instituită de legea specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept

comun nu mai este deschisă, ea fiind practic înlăturată de legea specială. La

aceeași concluzie conduce și aplicarea în cauză a regulii electa una via și a

principiului de drept specialia generalibus derogant.

Curtea a ajuns la

această concluzie și prin aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, decizie

prin care s-a statuat că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în

perioada de referință a legii s-a adoptat un act normativ special care prevede

în ce condiții acestea se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu

se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta.

De asemenea, Curtea a

constatat că reclamanții au uzitat de prevederile legii speciale cu privire la

dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, epuizând calea

oferită de legea internă pentru valorificarea dreptului pretins, Hotărârea nr.

2088 din 16 decembrie 1998 a Consiliului General al Municipiului București

fiind irevocabilă.

În aceste condiții,

s-a apreciat că restituirea în natură a imobilelor către reclamanți nu mai este

posibilă deoarece s-ar înfrânge principiul stabilității juridice, contractele

de vânzare-cumpărare ale pârâților încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995

fiind consolidate, nefiind contestate iar pârâții fiind posesori ai bunurilor

imobile în litigiu.

Acțiunea în

revendicare este o acțiune reală, caracter se ce conservă atât timp cât există

și posibilitatea de a se readuce lucrul în patrimoniul celui care revendică,

situație ce nu se regăsește în prezenta cauză.

Astfel, pârâții care

au dobândit cu bună-credință imobilele în litigiu nu trebuie să fie aduși în

situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat în trecut

aceste bunuri (cauza Velicovi contra Bulgariei, cauza Pincova și Pinc contra

Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).

În respectarea

exigențelor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și a principiului securității

raporturilor juridice, atât foștilor proprietari cât și cumpărătorilor de

bună-credință trebuie să li se aplice aceleași reguli. Cum titlul

subdobânditorilor nu a fost anulat, Curtea a concluzionat că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 18 pct. c coroborat cu art. 45 alin. (1), (2), (2

1

)

și (5) din Legea nr. 10/2001, iar foștilor proprietari urmează să le fie

plătite despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 2088 din 16 decembrie 1998 a

Consiliului General al Municipiului București.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanți, care au formulat critici sub următoarele

aspecte:

- Prin soluția

pronunțată, instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbându-i

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

În motivarea deciziei

se regăsesc considerente contradictorii întrucât se susține admiterea

apelurilor părților aflate în proces, deși reclamanții solicitaseră prin apelul

formulat să se dispună o nouă expertiză „pe considerente de lipsă a realității

supuse expertizării”.

În această situație,

de admitere a apelurilor, instanța desființează doar partea din sentință

referitoare la datoria reclamanților față de pârâți, respingând cererea în

revendicare a reclamanților.

Astfel fiind, nu se

justifică dispoziția referitoare la menținerea sentinței primei instanțe.

- În raport de

probatoriul existent, instanța a pronunțat o hotărâre fără temei legal.

Pe acest aspect,

recurenții au arătat de o manieră generală, incoerentă din punct de vedere

juridic sub aspectul criticilor din recurs (în absența particularizării la

speță) că, de-a lungul timpului „au apărut tot felul de legi”, modificându-se

procedura de judecată și dându-se noi calificări juridice. Că, din cauza

inconsecvenței legislative este posibil ca ambele părți să se poată prevala de

un bun în sensul Convenției și că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în

toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.

Cu trimitere la

soluția instanței de apel, s-a arătat că aceasta „în mod tendențios” afirmă

exigențele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice, sancționând pe reclamanți că nu au solicitat anularea

actelor de vânzare-cumpărare, fără a face precizarea că „aceștia trebuia să

dovedească mai întâi calitatea de moștenitori ai imobilului în cauză și după

aceea să poată ataca actele încheiate cu fraudarea legii”.

S-a solicitat

„admiterea în principiu a recursului și reanalizarea probelor” administrate în

cauză, astfel încât, rejudecându-se cauza, să fie admisă acțiunea în revendicare.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată că parte dintre ele sunt neîncadrabile

în dispozițiile invocate, iar parte sunt nefondate, potrivit următoarele considerente:

- În primul rând,

invocarea interpretării greșite a actului juridic dedus judecății și pe cale de

consecință (deși nu se procedează la o încadrare expresă a criticii) incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a realizat în mod formal, având

în vedere că nu este dezvoltat în realitate, niciun argument care să se

subsumeze acestui motiv de recurs.

Astfel, reclamanții

nu precizează ce act juridic, în sensul de negotium iuris (manifestare de

voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi fost denaturat în

interpretarea clauzelor sale, clare și neîndoielnice.

Recurenții nu fac

decât să reitereze norma legală (conținutul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.),

aducând, astfel, o simplă afirmație în fața instanței de recurs, nesusceptibilă

de analiză ca o veritabilă critică de nelegalitate.

- De asemenea,

susținerea unor motive contradictorii ale deciziei din apel (art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.), nu este sprijinită de argumente care să se regăsească în

considerentele soluției atacate.

Afirmând că, deși

instanța a admis ambele apeluri declarate în cauză (de reclamanți și pârâți),

în realitate, aceasta nu a avut în vedere faptul că, prin apelul exercitat,

reclamanții solicitaseră efectuarea unei noi expertize care nu a fost însă

dispusă, recurenții ignoră conținutul deciziei, care cuprinde considerentele ce

justifică soluția asupra căii de atac, iar nu asupra probelor administrate

(acestea făcând parte dintr-o etapă anterioară a procedurii, vizând dezbaterea

judiciară, inclusiv sub aspectul probatoriului).

Așadar, sub aspect

procedural, admiterea unei căi de atac nu înseamnă, cum susțin reclamanții,

pronunțarea soluției de admitere a probei cu expertiză solicitată („pe

considerente de lipsă a realității supuse expertizării”).

- Este nefondată

susținerea potrivit căreia, prin admiterea celor două apeluri, în realitate a

fost schimbată în tot sentința de primă instanță (fiind respinsă cererea în

revendicare, ca și cererea reconvențională a pârâților), astfel încât nu se

justifică în ce fel a fost admisă calea de atac a reclamanților.

Ceea ce a justificat

admiterea apelului reclamanților a fost, pe de o parte, aprecierea pe care a

făcut-o instanța de apel asupra admisibilității acțiunii în revendicare

promovate de aceștia (urmare a respingerii excepției de inadmisibilitate

invocate de partea adversă procedându-se la analiza fondului pretențiilor) și,

pe de altă parte, soluția dată cererilor reconvenționale ale pârâților (având

în vedere că în primă instanță acestea fuseseră admise și reclamanții obligați

la plata despăgubirilor).

- În privința

motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta,

de asemenea, a fost invocat fără ca recurenții să indice dispozițiile de drept

material care ar fi fost încălcate sau nesocotite în adoptarea soluției.

Sub acest aspect, se

constată că recurenții se limitează la a afirma că instanța a pronunțat „o

hotărâre fără temei legal, greșind totodată, aplicabilitatea legii în materie”.

În rest, aceștia fac

aprecieri care de asemenea, se situează în afara unei critici de nelegalitate

în termenii art. 304 pct. 9 C. proc. civ., legate de analiza probatoriului, de

inconsecvența și deficiențele legislative, de posibilitatea recurgerii la calea

acțiunii în revendicare chiar și în condițiile existenței unei legi speciale,

cum este Legea nr. 10/2001.

Apreciind că acest

din urmă aspect poate fi considerat unul de nelegalitate - din perspectiva

raportului dintre norma generală și cea specială - se constată că el este,

oricum, unul lipsit de pertinență față de soluția adoptată, care a considerat

admisibilă acțiunea în revendicare.

- De asemenea, cu

privire la aplicarea de către instanța de apel a principiului securității

raporturilor juridice și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în

favoarea pârâților, recurenții se limitează la a susține că este o „afirmație

tendențioasă” a instanței, fără să demonstreze în vreun fel nelegalitatea

soluției sub acest aspect.

Aceasta, în

condițiile în care în mod corect instanța de apel a reținut că titlul pârâților

a fost consolidat prin împlinirea termenului de prescripție înăuntrul căruia se

putea cere anularea (conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), dat

fiind faptul că reclamanții nu au acționat pentru a obține desființarea

contractelor în măsura în care le considerau nevalabil încheiate.

Susținerea acestora,

potrivit căreia n-au putut să solicite nulitatea contractelor, deoarece mai

întâi trebuia să facă dovada „calității lor de moștenitori ai imobilului în

cauză”, nu este aptă să le sprijine apărarea, câtă vreme termenele de

prescripție nu curg în funcție de procurarea mijloacelor de probă de către

părți.

În aceste condiții,

aprecierea pe care a făcut-o instanța de apel, în sensul că pârâții sunt cei

care se pot prevala de un titlu de proprietate și de un bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, este corectă și a dus la consecința legală, a respingerii

acțiunii în revendicare promovată de către reclamanți.

Pentru toate

considerentele expuse, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să

fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D.M.F., R.H., R.V., M.A., M.V.,

S.E.M., M.G. și M.A.T. împotriva Deciziei nr. 31 A din 30 ianuarie 2012 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM