ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5535/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă

nr. 1772 din 22 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins cererea formulată de reclamantul P.M.A. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul,

apelul fiind respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 490 A din 10 mai 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel, a reținut incidența în cauză a considerentelor Deciziilor

din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, apeciind că reclamantul nu se

află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și

prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale

nu a obținut o hotărâre irevocabilă, care să dea naștere unei creanțe în

patrimoniul său. Pe cale de consecință, Curtea, a reținut că nu mai există

cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze

apărarea, dispărând temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile

deduse judecății și care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în tot a deciziei

atacate, admiterea apelului și admiterea acțiunii în fond. A invocat motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. A criticat

decizia instanței de apel cu privire la greșita reținere a lipsei temeiului

legal pentru acordarea daunelor morale, arătând că legislația aplicabilă este

cuprinsă în Constituție, C. civ., Declarația Universală a Drepturilor Omului,

art. 6, 13 și 14 din C.E.D.O. În motivarea acestei critici a invocat cauza

Dumitru Popescu împotriva României, cauza Broniowski împotriva Poloniei, cauza

Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, cauza Blidaru contra României. A

susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea în condițiile în care se

impunea, chiar după declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr.

221/2009, aplicarea acestui text de lege care era în vigoare la data formulării

acțiunii și pentru că, fiind vorba de atingeri neechitabile aduse drepturilor

fundamentale ale părților, legea trebuia să ultraactiveze, nu să retroactiveze.

Nu voința legiuitorului este cea care a determinat modificarea Legii nr. 221/2009,

ci o interpretare vădit neconstituțională a prevederilor legale.

A criticat decizia

instanței de apel susținând că aceasta se face vinovată de denegare de dreptate

deoarece nu a realizat nici analiza cererii de apel cu care era învestită și

nici a probelor administrate, deși avea temei legal pentru obligarea statului

la plata daunelor morale.

A susținut, de

asemenea, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind motivată

doar la nivel teoretic pe tip de cauze. În cauză sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale așa cum este reglementată de dispozițiile C. civ.,

astfel încât la data pronunțării hotărârii, precum și în prezent, există temei

pentru acordarea daunelor morale.

Analizând recursul,

în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată

că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte observă

că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de pct. 7 al

art. 304 C. proc. civ., neputându-se primi critica promovată de reclamant

referitoare la nemotivarea hotărârii pronunțate în apel. Curtea a aplicat la

cauza dedusă judecății argumentele cuprinse în Deciziile nr. 1358 și 1360 din

21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, având în vedere și dispozițiile

art. 51 și 20 din Constituția României, raportate la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Totodată, în hotărârea atacată nu au putut fi identificate

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivele de recurs

urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept care

se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci,

că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

În acest context, nu se

poate primi nici critica referitoare la săvârșirea denegării de dreptate de către

instanța de apel, care ar fi trebuit să aplice temeiul juridic în vigoare, respectiv

dispozițiile C. civ.  privind răspunderea civilă delictuală.

În mod corect instanța

de apel a reținut că invocarea unui temei juridic nou în apel nu este posibilă,

în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Analizând cererea dedusă

judecății se constată că reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, astfel încât soluționarea cauzei pe temeiul dispozițiilor

art. 998 – 999 C. civ. ar fi însemnat schimbarea cauzei în apel, ceea ce legea nu

permite.

Pentru toate aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul P.M.A. împotriva deciziei nr. 490 A din 10 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie

2012.