ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1166/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 160/ E din 30 martie 2005 a Tribunalului Iași, secția comercială, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea reclamantei SC I.E. SRL Bacău, lichidator al SC C. SA, prin care solicitase, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Holboca, să se dispună perfectarea contractului de vânzare cumpărare, cu obligarea pârâtei la predarea bunurilor ce au făcut obiectul vânzării convenite în 2001, iar în subsidiar obligarea pârâtei la restituirea sumei de 27.005.954.000 lei, plus dobânda aferentă. În esență, s-a reținut că între părți s-a convenit în cursul anului 2001 vânzarea cumpărarea unor utilaje (3 excavatoare, 1 macara și 30 tractoare) pentru care s-au emis facturi, achitate de pârâtă, în valoare totală de 27.005.954.000 lei.

În considerarea dispozițiilor art. 1295 C. civ., instanța de fond, considerând valabilitatea convenției de vânzare cumpărare, chiar dacă nu a existat un contract scris, a respins primul capăt de cerere și reținând că nepreluarea mărfii de către cumpărătoarea reclamantă nu îi este imputabilă pârâtei a respins și cel de-al doilea petit al acțiunii privind restituirea prețului. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 112 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Iași, secția comercială. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că între părți s-a convenit în 2001 vânzarea unor utilaje pentru care s-au emis facturi de către pârâtă în valoare de 27.005.954.000 lei, facturi semnate de primire de către delegatul cumpărătoarei (reclamantă în cauză, prin lichidator), B.V., care la acea dată avea și calitatea de administrator al societății.

Ulterior, la 23 noiembrie 2001 s-a emis o factură centralizatoare care a și fost achitată de reclamantă. În consecință, s-a apreciat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1295 alin. (1) C. civ. și a reținut ca valabil încheiat contractul așa încât a respins cererea privind perfectarea contractului prin hotărâre judecătorească. Cât privește cel de-al doilea petit s-a reținut că părțile n-au convenit un termen de plată a prețului, că acesta s-a achitat în condițiile art. 1362 C. civ., moment corect apreciat de instanța de fond ca fiind cel al facturării.

De asemenea, s-a reținut că prin aplicarea sigiliilor societății cumpărătoare asupra mărfii de către delegatul acesteia, marfă ce se afla în curtea unei alte societăți comerciale, cumpărătoarea a și preluat marfa iar faptul că ridicarea efectivă a mărfii a avut loc după câteva luni, când s-au și constatat deficiențe calitative, nu îi este imputabil pârâtei vânzătoare și nu poate atrage consecințe asupra înțelegerii părților. În consecință, s-a apreciat că și respingerea celui de-al doilea capăt din acțiune a fost temeinică, făcându-se o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1092 alin. (2) C. civ., de către instanța de fond. Nemulțumită de această decizie reclamanta a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel pentru neanalizarea probelor depuse de lichidatorul reclamantei și pentru reținerea unei situații de fapt care nu a fost probată în cauză. În acest sens greșit s-a reținut că reclamanta-cumpărătoare ar fi aplicat sigilii pe marfă ceea ce echivalează cu preluarea mărfii, o asemenea afirmație din partea pârâtei nefiind probată în cauză. De asemenea, instanța de apel a apreciat greșit că plata prețului s-a făcut la momentul facturării, instanța cercetând superficial probele pe acest aspect din dosar, aceste facturi neprobând și momentul predării bunurilor, așa cum prezumă instanța de apel în temeiul art. 1362 C. civ., text pe care recurenta îl consideră inaplicabil în speța de față.

Cât privește lipsa de interes a reclamantei în ridicarea mărfii, reținută de instanța de fond și cea de apel, recurenta o consideră lipsită de temei probator, ambele instanțe apreciind greșit că anularea facturilor a fost făcută de reclamantă și nu de către pârâtă, ea neavând această calitate și vocație în temeiul dispozițiilor art. 160 alin. (1) lit. a) și b) C. fisc., deoarece numai emitentul facturilor putea anula actele emise. Procedând la anularea facturilor pârâta a anulat și operațiunea comercială așa încât ea trebuia să fie obligată și la restituirea prețului încasat. În consecință, nu reclamanta este aceea care a procedat la rezilierea contractului, ci, împreună cu reprezentanții pârâtei, au decis anularea facturilor așa încât cererea lichidatorului era întemeiată, iar acțiunea trebuia admisă, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia concilierii prealabile, pârâta a recunoscut că nu i-a predat bunurile.

Prin întâmpinare intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul este neîntemeiat. Deși recurenta a invocat în recursul său dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor, curtea apreciază, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că cele dezvoltate se încadrează doar parțial în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., restul criticilor vizând omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor dovezi administrate sau mijloace de apărare, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) și reținerea unei situații de fapt eronate, rezultată din interpretarea greșită a probelor (art. 304 pct. 11 C. proc.

civ.), aceste motive de recurs nemaiputând fi invocate deoarece, la data declarării recursului, erau abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, respectiv prin Legea nr. 219/2005. De altfel, recurenta a reluat criticile din apel, motivarea recursului vizând aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii de fond în cea mai mare parte, dar care nu se mai pot invoca în recurs deoarece recursul nu este o cale devolutivă de atac, ci el vizează doar motive de nelegalitate a deciziei din apel. În consecință curtea va analiza doar critica privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1362 C. civ., de către instanța de apel, text pe care recurenta îl consideră inaplicabil în speță. Potrivit dispozițiilor art. 1362 C. civ., dacă nu s-a stipulat nimic în această privință în contract, cumpărătorul este dator a plăti prețul la locul și la timpul în care se face predarea bunului, textul făcând trimitere și la dispozițiile art. 1104 C. civ.

(referitoare la locul plății) și la art. 1319 C. civ. (referitoare la predarea lucrurilor). Atât instanța de fond cât și cea de apel, făcând trimitere la dispozițiile art. 1362 C. civ., au reținut că întrucât părțile n-au convenit un termen de plată a prețului, rezultă că prețul trebuia achitat la data primirii mărfii. Cum în speță este de necontestat că reclamanta a achitat prețul înseamnă că ea a și primit marfa. Neridicarea efectivă a mărfii, aflată în curtea unei alte societăți la momentul vânzării, nu înseamnă, din punct de vedere juridic, că reclamantei nu i s-a predat marfa. Cum toate facturile au fost semnate la rubrica „expediție” de către administratorul reclamantei B.V. recurenta nu mai poate solicita obligarea pârâtei la predarea bunurilor, ea însăși recunoscând că a refuzat recepționarea lor pe motiv că au deficiențe calitative.

Recurenta arată (pag. 2 din recurs) că a refuzat ulterior convenției recepționarea mărfurilor la locul indicat de pârâta vânzătoare, care le-a trimis mai multe adrese prin care indicau locul unde se aflau bunurile, deoarece acestea prezentau deficiențe calitative, ceea ce dovedește că ea a verificat și vizionat respectivele bunuri și a avut cunoștință de locul unde acestea se aflau. De altfel, așa cum precizează și intimata prin întâmpinare, obiectul acțiunii reclamantei este confuz, solicitând în același petit, atât perfectarea contractului cât și obligarea pârâtei la restituirea contravalorii bunurilor în cazul când au pierit, cerere care vizează însă desființarea contractului și repunerea părților în situația anterioară.

În consecință, curtea apreciază, ca neîntemeiată, critica recurentei și că decizia din apel este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Recurenta reclamantă va fi obligată, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., să suporte cheltuielile de judecată efectuate de intimată, în sumă de 5.500 lei, suma reprezentând onorariul avocatului, dovedit cu actele depuse în dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.E. SRL Bacău lichidator judiciar al SC C. SA Comănești împotriva deciziei nr. 112 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Iași, secția comercială. Obligă recurenta reclamantă la plata sumei de 5.500 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC A. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2007.