ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1597/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1597/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 2003 din 13 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.N.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a constatat refuzul

nejustificat al pârâtului de soluționare a cererii de redobândire a cetățeniei

române și a obligat pârâtul să stabilească data de depunere de către reclamantă

a cererii de redobândire a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil.

Capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale a fost

respins ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut în esență, faptul că la data de 25 iulie 2006,

reclamanta s-a adresat cu scrisoare recomandată Secției Consulare a Ambasadei

României la Chișinău, în vederea depunerii cererii și a actelor necesare pentru

redobândirea cetățeniei române, în temeiul art. 10

1

din Legea nr.

21/1991, la care nu a primit răspuns, în luna iulie 2006 s-a prezentat personal

la Secția Consulară, însă cererea sa nu a fost primită, la data de 04 decembrie

2008 a trimis din nou recomandat o cerere scrisă, la care de asemenea nu a

primit nici un răspuns, și din nou, la data de 14 ianuarie 2009, de asemenea,

fără răspuns.

Instanța a

apreciat că durata de 2 ani și 6 luni de la data cererii din 25 iulie 2006 și

până la data formulării cererii de chemare în judecată nu poate constitui în

nici un caz un termen rezonabil în sensul Convenției, iar din punctul de vedere

al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu care Legea nr. 21/1991

se completează în mod corespunzător, prin nesoluționarea cererii reclamantei de

înregistrare a cererii de redobândire a cetățeniei române într-un termen

rezonabil, aceasta a fost vătămată în drepturile sale legate de aplicarea

dispozițiilor legale privind redobândirea cetățeniei.

În ceea ce

privește capătul de cerere privind despăgubirile morale, curtea de apel a

reținut că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu moral, prin

nesoluționarea în termen rezonabil a cererii de redobândire a cetățeniei

române, neputându-se leza demnitatea umană.

Împotriva

hotărârii instanței de fond pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o

interpretare greșită a legii, atunci când a apreciat că „durata de 2 ani și 6

luni ... nu poate constitui în nici un caz un termen rezonabil în sensul

Convenției" , având în vedere faptul că din jurisprudența europeană

rezultă că un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt și că există o

justificare argumentată a împrejurării că reclamantei nu i s-a stabilit încă o

dată pentru a depune cererea de redobândire a cetățeniei române.

Recurentul

susține că pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea obiectivă de

fapt, invocată de MAE - „faptul că există un număr foarte mare de cereri care

depășește puterea de lucru a Secției Consulare a Ambasadei" - deși tocmai

aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a

derulării procedurii consulare sub potențialul pe care MAE îl învedera și pe

care și 1-a dorit să se atingă în anii următori.

Recurentul

susține apoi, că la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de

redobândire a atins un nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea

unei noi locații a Secției Consulare a Ambasadei României Ia Chișinău. Dar

acumularea cererilor de intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea

cetățeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste

360.01X1 de solicitări) generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea

doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea

depunerii actelor.

In lipsa unei

culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii

contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamantului dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe

ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului.

Consideră

recurentul, că nu a fost indicat un temei legal pentru a sprijini ideea că

stabilirea în cadrul activității MAE a unei ordini cronologice de procesare a

cererilor de redobândire a cetățeniei poate fi asimilată unui refuz

nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezelor

cuprinse în definiția legală a acestui termen juridic.

„Termenul

rezonabil" de soluționare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăsește

în legislația română de lege lata.

Pe de altă

parte, instanța nu avea nici un temei legal pentru a obliga MAE la stabilirea

datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei iar sistemul românesc

de drept, având origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea

metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispozițiilor

normative scrise) și este inacceptabil ca instanța română să judece în

echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului

anglo-saxon.

Determinarea

termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în

funcție de toate circumstanțele relevante.

Recurentul

susține apoi, că având în vedere că legiuitorul a stabilit că numărul maxim de

cereri primite în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate

depăși 30.000 de persoane, și cum în baza de date a Secției Consulare a

României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare

pentru depunerea dosarului de redobândire a cetățenei, criteriul cronologic de

programare, fixat deja în practica MAE a dobândit un deplin suport legal, și

mai mult, are un caracter obligatoriu atât față de autoritatea solicitată, cât

și față de petenți.

In ceea ce

privește eforturile MAE de a găsi soluții de „lege ferenda", recurentul menționează

că s-a aprobat în Camera Deputaților,urmând a fi publicat după promulgare, un

proiect de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică și completează

Legea nr. 21/1991, astfel încât nu se poate invoca lipsa de diligentă a

Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secția

consulară a Ambasadei României la Chișinău, în activitatea de colectare a

cererilor actuale de redobândire a cetățeniei române.

Examinând cauza

și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge

la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

In cauză, nu

sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii deoarece prima instanță a

reținut corect situația de fapt în raport cu materialul probator administrat și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica

recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește

noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru

următoarele motive:

Potrivit art. 12

alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau

reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române,

însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la

misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile

vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se

impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile

române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea

textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a

stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în

lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor

art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la

data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie".

Doctrina

europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil" este o noțiune

relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi

ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră,

respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la

Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă

rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în

materie «civilă»,

dies a quo

începe să curgă de la data sesizării

jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative

prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs

prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții

de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază

în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de

jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În cauză, Înalta

Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii -

20 septembrie 2006 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un

termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă

parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în

sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de

procesare a Secției Consulare a Ambasadei, deoarece autoritățile naționale

trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității,

care guvernează materia aflată în discuție.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

Totodată,

stabilirea de către instanță, în sarcina pârâtului a unui „termen scurt,

rezonabil" pentru primirea cererii reclamantei a fost făcută în stricta

aplicare a cadrului legal existent în materie, ca o reparație echitabilă

acordată reclamantei pentru nesoluționarea cererii înregistrate de aceasta la

data de 25 iulie 2006, aceasta în aplicarea dispozițiilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziții anterior citate)

precum și a dispozițiilor art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului

administrativ, potrivit

cărora, „Instanța,

soluționând cererea (...) poate stabili, prin dispozitiv (...) un termen de

executare"....

în aceste condiții, susținerea recurentului privitoare la lipsa de temei

juridic a hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește stabilirea acestei

obligații în sarcina sa, este vădit nefondată.

Înalta Curte nu

poate primi nici susținerea potrivit căreia la data formulării recursului se

află în procesul legislativ la Camera Deputaților un proiect de lege pentru

aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991,

aspect care, în opinia recurentului, este de natură să demonstreze diligenta Statului

Român pentru deblocarea impasului real în care a ajuns Secția Consulară a

Ambasadei României la Chișinău în activitatea de colectare a cererilor actuale

de redobândire a cetățeniei române.

Faptul că

legiuitorul român a hotărât să îmbunătățească cadrul legislativ în ceea ce

privește procedura de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei române

(la data soluționării prezentului recurs, fiind de altfel, adoptată Legea nr.

359/2009, privind aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 pentru modificarea și completarea

Legii cetățeniei române nr. 21/1991) constituie un aspect irelevant în cauză,

întrucât faptul că, potrivit art.

II

din noua lege,

începând cu

1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau

acordare a cetățeniei române, formulate în temeiul dispozițiilor art. 10

1

din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, se vor înființa birouri

teritoriale în subordine a Direcției cetățenie din cadrul Ministerului

justiției și Libertăților

Cetățenești, nu poate fi primit ca argument

pertinent pentru justificarea nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii

reclamantei, depuse în anul 2006, imposibilitatea asigurării anterioare de

către Statul Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea și

analiza într-un termen rezonabil a cererilor de genul celei în discuție,

neputând fi opusă, așadar, reclamantei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile

nr. 2003 din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 martie 2010.