ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1386/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civila nr. 1479 pronunțată, la data de 18 decembrie 2009, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul P.C.L., în contradictoriu cu pârâții P.G.M.B. și P.M.B., s-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire pentru imobilul situat în București, str. Boteanu, s-a dispus restituirea în natură către reclamant a acestui imobil. Tribunalul a reținut că, la data de 13 iunie 2001, reclamantul a depus la P.M.B. notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 9247, solicitând restituirea imobilului situat în București, str. Boteanu și, ca, deși a făcut mai multe demersuri, în sensul soluționării de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.

Având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulată de reclamant, pe care a apreciat-o că este întemeiată, întrucât imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamantului, P.M., dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 19451 din 17 decembrie 1949 la Tribunalul Ilfov, secția I civilă și comercială, reclamantul rămânând singurul moștenitor de pe urma acestuia, potrivit certificatului de moștenitor nr. 2239 din 14 noiembrie 1988, eliberat de N.S.J. Dolj. A mai reținut tribunalul ca, potrivit adresei nr. 175850 din 19 decembrie 2007, emisă de D.I.T.L.S.

1 București, la matricola 72, la nivelul anului 1951, a figurat, cu rol fiscal, numitul P.M. (fost C.P.), fără a fi descris imobilul, cu mențiunea „Naționalizat D.L. 92/950, poziția 364, Th. 8609/950”, în str. Boteanu, iar prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, întocmit de expert C.S., imobilul a fost identificat ca fiind situat în prezent în București, str. Boteanu, pentru acesta în prezent fiind încheiat contractul de închiriere nr. 21223 din 09 august 1999, prelungit conform O.U.G. nr. 8/2004.

Raportat la dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, care consacră principiul restituirii în natură, pentru imobilele preluate abuziv, având în vedere că în cauză apartamentul nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, în prezent acesta făcând obiectul unui contract de închiriere, tribunalul a constatat că nu există impedimente la restituirea în natură a imobilului, în condițiile în care reclamantul a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Boteanu. Împotriva sentinței civile nr. 1479 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în termen legal, P.M.B., a formulat apel, considerând hotărârea atacată netemeinică și nelegală și solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, apelanta a arătat, în esență, că reclamanta a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 9247, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în str. Boteanu, însă fără a respecta dispozițiile cuprinse în Capitolul I pct. 1 lit. e) din același act normativ, deși reclamantul a susținut că a depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, ce au fost avute în vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate, acestea nu pot constitui decât un început de dovada a dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorul reclamantei, referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum și determinarea precisa a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.

A mai arătat apelanta că asemenea acte pot fi folosite de către reclamant în susținerea cererii de restituire, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosar. Prin decizia civilă nr. 28/ A din 01 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a r espins apelul formulat de apelanta-pârâtă P.M.B. prin P.G. împotriva sentinței civile nr. 1479 din 18 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 24526/3/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P.C.L. și intimatul-pârât P.G.M. București, ca nefondat.

Curtea de apel a reținut următoarele: Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea din septembrie 2005 a legii), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Pct. 23.1 alin. (4) din Norme precizează că termenul de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare comunică acesteia, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Prin urmare, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că emiterea deciziei de restituire este condiționată de depunerea probelor solicitate, în acest caz, persoana îndreptățită fiind obligată să comunice răspuns. Din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma acte doveditoare din art. 23 al legii, în redactarea actuală, făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.

În dovedirea calității de persoană îndreptățită potrivit legii, pot fi folosite și orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le prezumă. În speță, este de necontestat că intimatul este moștenitorul autorului P.M., care a deținut imobilului situat în București, str. Boteanu. Probele administrate nu sunt evazive și nici contradictorii, nici cu privire la imobilul deținut de autorul contestatorului la data preluării și respectiv, situația juridică actuală a acestui imobil, în legătură cu care s-a formulat notificarea. Teza susținută de apelantă nu poate fi primită, întrucât procedând în modul pretins de aceasta, s-ar putea ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs P.M.B., prin P.G., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs se invocă că instanța nu a lămurit pe deplin situația juridică a imobilului și că a depășit limitele investirii sale soluționând cauza din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ. și în raport de care acțiunea este inadmisibilă, potrivit și practicii convenționale și deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii. Recursul este nul pentru următoarele considerente. Potrivit dispozițiilor art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează. Se constată că recurentul nu a dezvoltat și indicat niciun motiv de nelegalitate al deciziei, în raport de motivarea instanței, aspectele invocate fiind străine de natura cauzei, cauza nefiind soluționată în raport de dispozițiile art. 480 C. civ.

și decizia nr. 332008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Invocarea pe calea recursului a greșitei rețineri a stării de fapt, reprezintă o critică ce nu mai poate face obiect de analiză în recurs după abrogarea pct. 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ. Având în vedere aceste considerente urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 raportat la art. 306 C. proc. civ., a se constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâta P.M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 28/ A din 01 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2012.