ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1386/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civila nr.

1479 pronunțată, la data de 18 decembrie 2009, s-a admis acțiunea formulată de

reclamantul P.C.L., în contradictoriu cu pârâții P.G.M.B. și P.M.B., s-a

constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire pentru

imobilul situat în București, str. Boteanu, s-a dispus restituirea în natură

către reclamant a acestui imobil.

Tribunalul a reținut

că, la data de 13 iunie 2001, reclamantul a depus la P.M.B. notificare în baza

Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 9247, solicitând restituirea imobilului

situat în București, str. Boteanu și, ca, deși a făcut mai multe demersuri, în

sensul soluționării de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii

motivate, aceasta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un

răspuns.

Având în vedere

dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul a analizat fondul

cererii de restituire formulată de reclamant, pe care a apreciat-o că este

întemeiată, întrucât imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului

reclamantului, P.M., dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat

sub nr. 19451 din 17 decembrie 1949 la Tribunalul Ilfov, secția I civilă și comercială,

reclamantul rămânând singurul moștenitor de pe urma acestuia, potrivit

certificatului de moștenitor nr. 2239 din 14 noiembrie 1988, eliberat de N.S.J.

Dolj.

A mai reținut

tribunalul ca, potrivit adresei nr. 175850 din 19 decembrie 2007, emisă de D.I.T.L.S.

1 București, la matricola 72, la nivelul anului 1951, a figurat, cu rol fiscal, numitul P.M. (fost C.P.), fără a fi descris imobilul, cu mențiunea

„Naționalizat D.L. 92/950, poziția 364, Th. 8609/950”, în str. Boteanu, iar prin

raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, întocmit de expert C.S., imobilul

a fost identificat ca fiind situat în prezent în București, str. Boteanu,

pentru acesta în prezent fiind încheiat contractul de închiriere nr. 21223 din 09

august 1999, prelungit conform O.U.G. nr. 8/2004.

Raportat la dispozițiile

art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, care consacră principiul

restituirii în natură, pentru imobilele preluate abuziv, având în vedere că în

cauză apartamentul nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, în

prezent acesta făcând obiectul unui contract de închiriere, tribunalul a

constatat că nu există impedimente la restituirea în natură a imobilului, în condițiile

în care reclamantul a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituirea

în natură a imobilului situat în București, str. Boteanu.

Împotriva sentinței

civile nr. 1479 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, în termen legal, P.M.B., a formulat apel, considerând hotărârea atacată

netemeinică și nelegală și solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a

hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, apelanta

a arătat, în esență, că reclamanta a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001,

notificarea nr. 9247, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului

situat în str. Boteanu, însă fără a respecta dispozițiile cuprinse în Capitolul

I pct. 1 lit. e) din același act normativ, deși reclamantul a susținut că a

depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, ce au fost

avute în vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la

pronunțarea deciziei contestate, acestea nu pot constitui decât un început de

dovada a dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea probării

dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor

dintre autorul reclamantei, referitor la proprietatea imobilului în litigiu,

precum și determinarea precisa a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.

A mai arătat apelanta

că asemenea acte pot fi folosite de către reclamant în susținerea cererii de

restituire, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare

doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost

depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr.

28/ A din 01 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a r

espins

apelul formulat de apelanta-pârâtă P.M.B. prin P.G. împotriva sentinței civile nr.

1479 din 18 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în dosarul nr. 24526/3/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P.C.L. și

intimatul-pârât P.G.M. București, ca nefondat.

Curtea de

apel a reținut următoarele:

Conform art. 23 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea din septembrie 2005 a

legii), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz,

de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură.

Pct. 23.1 alin. (4)

din Norme precizează că termenul de a se pronunța asupra notificării de

restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei

îndreptățite, dacă unitatea deținătoare comunică acesteia, în intervalul de 60 de

zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire.

Prin urmare, pentru a

avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să

comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că emiterea deciziei de

restituire este condiționată de depunerea probelor solicitate, în acest caz,

persoana îndreptățită fiind obligată să comunice răspuns.

Din întreaga economie

a Legii nr. 10/2001 rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de

moștenitor a persoanelor îndreptățite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma acte

doveditoare din art. 23 al legii, în redactarea actuală, făcând trimitere la

orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau

administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care

generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl

invocă.

În dovedirea

calității de persoană îndreptățită potrivit legii, pot fi folosite și orice

alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le

prezumă.

În speță, este de

necontestat că intimatul este moștenitorul autorului P.M., care a deținut

imobilului situat în București, str. Boteanu.

Probele administrate

nu sunt evazive și nici contradictorii, nici cu privire la imobilul deținut de

autorul contestatorului la data preluării și respectiv, situația juridică

actuală a acestui imobil, în legătură cu care s-a formulat notificarea.

Teza susținută de

apelantă nu poate fi primită, întrucât procedând în modul pretins de aceasta, s-ar

putea ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, să fie afectate

grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt de

posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs P.M.B., prin P.G., invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs se invocă că instanța nu a lămurit pe deplin situația

juridică a imobilului și că a depășit limitele investirii sale soluționând

cauza din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ. și în raport de care

acțiunea este inadmisibilă, potrivit și practicii convenționale și deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii.

Recursul este nul pentru

următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor

art. 302

1

C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității, motivele

de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia

dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar și

dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de

judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Recursul nu se poate

limita la o simplă indicare de formă a textelor de lege, condiția legală a

dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor imputate, o minimă

argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe

care se bazează.

Se constată că

recurentul nu a dezvoltat și indicat niciun motiv de nelegalitate al deciziei,

în raport de motivarea instanței, aspectele invocate fiind străine de natura

cauzei, cauza nefiind soluționată în raport de dispozițiile art. 480 C. civ. și

decizia nr. 332008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Invocarea pe calea

recursului a greșitei rețineri a stării de fapt, reprezintă o critică ce nu mai

poate face obiect de analiză în recurs după abrogarea pct. 11 din vechea

reglementare a art. 304 C. proc. civ.

Având în vedere

aceste considerente urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 raportat la art. 306

C. proc. civ., a se constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâta P.M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 28/ A din 01

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.