ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 13 martie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă, sub nr. 10050/3/2009, reclamanta Z.I.M. i-a chemat în judecată

pe pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București, prin

Primarul General, pentru a fi obligați aceștia la restituirea apartamentului

situat în București, Bd. Ferdinand.

Prin sentința civilă

nr. 1260 din 6 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta Z.I.M., în contradictoriu cu

pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București, prin Primarul

general și a obligat pârâții să emită dispoziție motivată de restituire în

natură a apartamentului situat în București.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul general.

Prin decizia civilă

nr. 284/ A din 16 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul general, reținând, în

esență, următoarele:

Prima critică vizând

greșita obligare a apelantului la emiterea unei dispoziții prin care să dispună

restituirea în natură a apartamentului situat în B-dul. Ferdinand nu este

întemeiată, întrucât, în cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea

învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin

art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură, ori de a acorda persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii, ori de a propune acordarea de despăgubiri, în termen de 60

de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să

constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu

întemeiată cererea de restituire în natură sau acordare de măsuri reparatorii

în echivalent.

Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite

cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție

legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21

alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În acest sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia dată în

soluționarea recursului în interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a

stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat să

soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct, asupra

restituirii imobilului sau acordării măsurilor reparatorii, cazul în speță.

Prin urmare, în mod

corect, prima instanță a reținut că intimata – reclamantă are calitatea de

persoană îndreptățită și a obligat apelanta la emiterea unei dispoziții în

acest sens.

S-a reținut că

intimata – reclamantă a depus la dosar acte, din care rezultă că autoarea sa,

E.Z., a fost proprietara imobilului în litigiu, respectiv sentința civilă nr.

141/1938 a Tribunalului Ilfov, actul de împărțeală și autorizația de

construcție. De asemenea, a fost depus certificatul de calitate de moștenitor,

eliberat de B.N.P. B.E., din care rezultă că reclamanta este unica moștenitoare

a defunctei Z.E.

Situația juridică a

imobilului ce a fost restituit este pe deplin lămurită, la dosarul cauzei,

existând adresa emisă de SC F. SA, din care rezultă că un singur apartament din

imobil nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, aflat la parterul

imobilului, apartament pentru care instanța de fond a dispus restituirea în

natură. Aceeași situație reținută de instanța de fond a fost confirmată și prin

adresa emisă de Primăria Municipiului București.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin

primarul general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate, schimbarea sentinței instanței de fond, iar, pe fond, respingerea

cererii intimatei - reclamante, ca neîntemeiată.

În motivarea

criticilor, întemeiate, în mod formal, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a invocat faptul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a

legii, întrucât notificarea intimatei reclamante Z.I.M. urma sa fie analizată

pe cale administrativă și finalizată prin emiterea unei dispoziții de

restituire în natură sau de acordare de masuri reparatorii prin echivalent.

Or, în speță, nu

exista un refuz nejustificat sau o lipsă a răspunsului care să justifice

incidența dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație si

Justiție, secțiile unite, atâta timp cat notificarea intimatei reclamante se

află într-o procedură administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură

care se va finaliza la un moment dat, într-un termen rezonabil, prin emiterea

unei dispoziții motivate.

În ședința publică

din 29 februarie 2012, instanța, ex officio, a pus în discuția părților

nulitatea recursului declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul

general, din perspectiva imposibilității încadrării criticilor în motivele de

nelegalitate reglementate în mod limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

Deliberând cu

prioritate asupra nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă

dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul

dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și exhaustiv de art. 304 C.

proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, nu numai că

recurentul Municipiul București, prin Primarul general, nu s-a conformat

exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând,

decât formal, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să

poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale

deciziei pronunțate în apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi

presupus indicarea punctuală, de către recurent, a motivelor de nelegalitate,

prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de

instanță, în fundamentarea acesteia.

Modalitatea de

motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o

înșiruire de afirmații, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic,

sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Cererea de recurs

care a învestit Înalta Curte cuprinde numai simple afirmații cu privire la

notificarea reclamantei Z.I.M., aflată în procedură administrativă, ce ar urma

„la un moment dat” a fi soluționată, fără nici o precizare de natură juridică a

eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată și fără o minimă

argumentare în drept a unor critici de nelegalitate.

Or, condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Având în vedere că

recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar pârâtul nu a formulat critici care să poată fi circumscrise acestui

cadru legal ți că nu se pot decela motive de ordine publică, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să constate nulitatea

recursului declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general,

împotriva deciziei nr. 284/ A din 16 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art.

306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general, împotriva

deciziei nr. 284/ A din 16 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 februarie 2012.