ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2718/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2718/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

1.

Instanța de fond

Tribunalul București, secția

a III - a civilă, prin sentința civilă nr. 1108 din 24 iunie 2010

a admis acțiunea precizată formulată

la 22 februarie 2010 de reclamanții B.V.V. și B.P.J.L. împotriva pârâtei

Primăria Municipiului București. S-a constatat că reclamanții au calitatea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat n București,

Str. Știrbei Vodă (apartament tip A) și cota de 10% din 2200 cote părți

indivize teren, conform contractului de vânzare - cumpărare din 21 noiembrie

reparatorii în echivalent pentru imobil și să înainteze dosarul către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În

motivarea acestei soluții s-au reținut următoarele:

S-a

constatat incidența prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care

stabilesc că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură și art. 26 alin. (1)

din același act normativ, care arată că dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit

acestei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1),

să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În

cauză, reclamantul B.V.V. a formulat notificarea nr. 1482 din 06 martie 2001,

privind imobilul casă de locuit, compusă din P+2 și terenul aferent în

suprafață de 320 mp situat în București, sector 2, str. Italiană nr. 1 (colț cu

B-dul Carol I nr. 39), precum și 6 apartamente reprezentând etajul 7 al

imobilului din București, str. Știrbei Vodă nr. 29, în baza contractelor nr. 52169

din 21 noiembrie 1946 și nr. 52170 din 21 noiembrie 1946 - fila 5. De asemenea,

reclamanta B.P.J.L. a formulat notificarea nr. 1630/2001, pentru imobilul din

București, str. Știrbei Vodă, sector 2 - fila 5.

Imobilul

în discuție - apartament etaj VII, 2 camere și dependințe, situat în strada

Știrbei Vodă nr. 29/ A, a fost expropriat prin Decretul nr. 92/1950.

În ceea

ce privește obligarea pârâtei în sensul de a propune acordarea de despăgubiri,

instanța a reținut incidența în cauză a Deciziei în interesul legii a I.C.C.J. nr.

20/2007, prin care s-a statuat că „în cazul când unitatea deținătoare sau

unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită

prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare

”

.

Instanța

a considerat necesar să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1)

C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă

este sau nu întemeiată cererea de restituire, lipsa răspunsului unității

deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării,

echivalând cu refuzul restituirii imobilului. Un asemenea refuz nu poate rămâne

necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care

se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă,

însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate

îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru

apărarea intereselor sale legitime.

Întrucât

imobilul în litigiu a fost preluat conform Decretului nr. 92/1950, s-a

constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001.

Față de

prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că

reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru

imobilul situat în București, str. Știrbei Vodă (apartament tip A) și cota de

101 din 2200 cote părți indivize teren, conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 21 noiembrie 1946 și contractul de

construcțiune autentificat din 21 noiembrie 1946).

Văzând

că la notificarea depusă de reclamanți în anul 2001 nu s-a răspuns până în

prezent, cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și

cu depășirea unei durate rezonabile a soluționării cererii, instanța a obligat

pe pârâta Primăria municipiului București să emită dispoziție prin care să

propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil și să înainteze dosarul

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

2.

Instanța de apel

Curtea

de Apel București, secția a VII-a, prin decizia nr. 49 din 4 aprilie 2011

a respins ca nefondat apelul declarat

de pârâtă, prin care s-a criticat sentința tribunalului pentru interpretarea

eronată a dispozițiilor art. 16 din capitolul V Titlul VII din Legea nr. 10/2001

astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, ceea ce a condus la o

soluție nelegală. Instanța de fond a obligat pârâta să emită o dispoziție de

acordare de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul in litigiu și să

înainteze dosarul către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu

privire la critica obligării pârâtei la emiterea unei dispoziții cu propunerea

de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil, s-a observat în

primul rând că dispoziția criticată din sentință a fost adusă la îndeplinire la

data de 27 decembrie 2010, când apelanta-pârâtă Primăria municipiului București

a emis dispoziția nr. 13418, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru cele două apartament care compun imobilul din București,

str. Știrbei Vodă, sector 1.

S-a

constatat, pe de altă parte, că soluția tribunalului este temeinică și legală.

Prin

decizia nr. 20/2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a decis că dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/ dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al

entității învestite cu soluționarea de a

răspunde la notificarea

persoanei îndreptățite.

În

speță, intimații au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001

raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și la înscrisurile care

atestă calitatea lor de moștenitori ai numitului B.C.

De

asemenea, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit.

a) din Legea 10/2001, imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Notificările

au fost adresate de către reclamanți Primăriei în anul 2001, iar până la data

pronunțării sentinței nu s-a formulat un răspuns de către recurentă, conform art.

25 alin. (1) din Legea 10/2001.

3.

Recursul

Împotriva

deciziei Curții de Apel a declarat în termen legal recurs pârâta Primăria

Municipiului București - care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În fapt

s-au invocat următoarele critici:

În

condițiile legii speciale astfel cum a fost ea modificată unitatea deținătoare

a bunului are calitatea doar de a constata imposibilitatea de restituire a

bunului și în consecință a emite o dispoziție în sensul propunerii acordării de

măsuri reparatorii.

În cazul

unei astfel de contestații instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi

putut-o face entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora

dispozițiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007, pronunțată

ulterior deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul legii.

În

același sens, sunt și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise

de Comisia Centrală și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie

și/sau un titlul de plată, conform legii.

Sunt

nefondate argumentele instanței de apel/ fond în sensul că dacă s-ar aplica

aceste prevederi i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componenta sa

materială esențială, a dreptului de a acces la o instanță, la un tribunal

independent și imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, având in vedere că acesta poate să conteste în condițiile

Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.

Potrivit

prevederilor art. 16 alin. (1) din Capitolul V al Titlului VII al Legii 7/2005,

„deciziile/ dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor

administrației publice centrale investite cu soluționarea notificărilor și în

care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite după

caz de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/ sau regăsite

în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de

acesta, dar nu mai târziu de 60 e de la data intrării în vigoare a prezentei

legi.”

Potrivit

alin. (2) și (2

1

) din Legea nr. 10/2001, „notificările formulate

potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și martie completările ulterioare care nu au fost

soluționate in baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor, după caz, ordinelor conducătorilor administrației

publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor,

după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de

întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care

descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau

regăsite in arhivele proprii, in termen de 30 de zile de la data rămânerii

definitive a deciziilor/ dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.

Dispozițiile

autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la

nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul

conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării

controlului de legalitate.

Recurenții

au susținut că soluția curții de apel este vădit nelegală și neîntemeiat în

condițiile existentei unor norme legale ce reglementează această materie și a unui

recurs în interesul legii promovat și admis tocmai în vederea clarificării unor

astfel de situații.

S-a

concluzionat că instanța nu poate obliga pe pârâți la înaintarea directă a

dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor,

deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea

controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001,

legea administrației publice locale.

Ceea ce

se solicită prin petitul acțiunii este o obligație de a face care contravine

textului explicit al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

4.

Analiza instanței de recurs

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susținerea motivului de

recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că

aceasta este legală, împrejurare care a condus la respingerea recursului pentru

următoarele considerente:

Instanțele

au făcut o corecte aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu modificările

aduse acesteia prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 la situația de fapt

dedusă judecății și necontestată - existența unei notificări cu privire la care

pârâta nu s-a pronunțat.

Lipsa

răspunsului la notificarea părții, la care obligă art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 - interpretată ca refuz de soluționare a notificării, conform deciziei nr.

20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs

în interesul legii - este cenzurabilă pe calea controlului judiciar instituit

de Legea nr. 10/2001.

Refuzul

restituirii imobilului care nu poate rămâne necenzurat. Nici o dispoziție

legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, drept prevăzut și garantat de Constituție în art. 21 alin.

(2).

Soluția

instanței de fond, confirmată de instanța de apel, este sub acest aspect

legală, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Recurenta

care invocă în recurs textul art. 16, avut în vedere și de instanțe, a criticat

aplicarea textului la cazul de speță sub aspectul încălcării dispozițiilor

Legii nr. 215/2001 - legea administrației publice locale - cât privește

exercitarea controlului de legalitate al prefectului asupra dispozițiilor

autorităților administrației publice locale care, potrivit art. 16 alin. (3)

citat vor fi centralizate la nivel județean și înaintate de prefect către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor însoțite de

avizul de legalitate al instituției prefectului.

Această

critică ca și cea privind neobservarea în cauză a deciziei nr. 52 din 4 iunie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs în

interesul legii (decizie ulterioară deciziei 20 din 19 martie 1007) sunt

nefondate.

Decizia nr.

52/2007 nu contrazice decizia nr. 20/2007, cele două decizii vizând

interpretarea și aplicarea unor dispozitive legale diferite art. 16 și urm. din

Legea nr. 247/2005 (în cazul deciziei LII/2007) și, respectiv, art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 (în cazul deciziei nr. 20/2007).

Instanța

de apel prin soluția dată - respingerea apelului - nu a

încălcat

cele două interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și

Justiție. Chiar dacă nu s-a făcut referire în mod expres la decizia nr. 52/2007

se constată că nu a fost încălcată interpretarea textelor vizate prin această

decizie.

Prin

decizia nr. 52/2007 s-a statuat că prevederile art. 16 și urm. din titlul VII

al Legii nr. 247/2005 nu se aplică dispozițiilor/deciziilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, decizii contestate în temeiul prevăzut de Legea nr.

10/2001 cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005.

Ipoteza

avută în vedere de această decizie nu se regăsește în cazul dedus judecății.

Particularitatea

cazului de față este aceea că înainte de apariția Legii nr. 247/2005 prin care

s-au adus modificări la legea specială aplicabilă în materie - Legea nr. 10/2001

- nu s-a emis o decizie prin

care

să se fi dat o soluție notificării formulate de reclamanți (cazul prevăzut de art.

16 alin. (1)).

În cazul

în speță notificarea nu era încă soluționată în modalitatea acordării de

despăgubiri astfel că pentru acestea reglementarea nouă introdusă prin Legea nr.

247/2005 (Titlul VII) era aceea expres prevăzută de art. 16 alin. (2) și anume

predarea notificărilor către Secretariatul Comisiei însoțită de documente cu

propuneri de acordare a despăgubirilor.

Ca

urmare deciziile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare

a noii legi ca urmare a atacării lor cu contestație nu mai pot fi trimise

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ci rămân

supuse controlului instanțelor judecătorești sub aspectul legalității și

temeiniciei, instanța fiind investită cu calea de atac legal exercitată în

conformitate cu art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii

noului act normativ.

Cum în

cauză instanța sesizată cu refuzul de soluționare a notificării a constatat

acest refuz, a dat curs normelor de drept material introduse prin noul act

normativ în vioare la momentul soluționării litigiului și a dispus obligarea

pârâtei să soluționeze notificarea (constatând că pârâta nu a respectat o

obligație legală prevăzută expres de lege).

După

apariția Legii nr. 247/2005 cenzura instanței s-a oprit la această constatare.

Ca

urmare, instanța în mod corect a dat curs noilor norme de drept material în

soluționarea notificărilor - după modificarea adusă de Legea nr. 247/2005 sub

acest aspect - și a obligat pe pârâta sesizată cu notificarea să emită

dispoziție cu propuneri de despăgubire și să o înainteze entității prevăzute de

art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Stabilind

această obligație în sarcina pârâtei prin hotărâre judecătorească nu au fost

încălcate atribuțiile prevăzute de lege pentru prefect.

Controlul

modului de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

este prevăzut expres de art. 26 al legii și dat în competență instanței

judecătorești.

Atribuțiile

prefectului de control al legalității deciziei (prevăzute de art. 16 din titlul

VII al Legii nr. 247/2005 ) sunt exterioare controlului judecătoresc și se

exercită ca modalitate specifică de control al legalității în faza

administrativă a acestui proces.

În cazul

în care s-a dispus de către instanță obligația ca unitatea administrativ

teritorială să emită dispoziție cu propuneri de acordare de despăgubiri și de

transmitere a acesteia Secretariatului Central pentru Stabilirea Despăgubirilor

nu se mai poate emite un alt aviz de legalitate din partea prefectului care nu

poate superviza dispozițiile instanței.

Pentru

considerentele arătate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins

recursul ca nefondat.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta pârâtă la plata sumei

de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații reclamanți,

reprezentând onorariu avocatului ales de aceștia (conform chitanței de la fila

18 din dosar).

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin

Primar General și de Municipiul București prin Primar General împotriva

deciziei nr. 49 din data de 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă

recurenții la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimații B.V.V.

și B.P.J.L.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.