ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2718/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a III - a civilă, prin sentința civilă nr. 1108 din 24 iunie 2010 a admis acțiunea precizată formulată la 22 februarie 2010 de reclamanții B.V.V. și B.P.J.L. împotriva pârâtei Primăria Municipiului București. S-a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat n București, Str. Știrbei Vodă (apartament tip A) și cota de 10% din 2200 cote părți indivize teren, conform contractului de vânzare - cumpărare din 21 noiembrie 1946. A fost obligată pârâta să emită dispoziții prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil și să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În motivarea acestei soluții s-au reținut următoarele: S-a constatat incidența prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură și art. 26 alin. (1) din același act normativ, care arată că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În cauză, reclamantul B.V.V. a formulat notificarea nr. 1482 din 06 martie 2001, privind imobilul casă de locuit, compusă din P+2 și terenul aferent în suprafață de 320 mp situat în București, sector 2, str. Italiană nr. 1 (colț cu B-dul Carol I nr. 39), precum și 6 apartamente reprezentând etajul 7 al imobilului din București, str. Știrbei Vodă nr. 29, în baza contractelor nr. 52169 din 21 noiembrie 1946 și nr. 52170 din 21 noiembrie 1946 - fila 5. De asemenea, reclamanta B.P.J.L. a formulat notificarea nr. 1630/2001, pentru imobilul din București, str. Știrbei Vodă, sector 2 - fila 5. Imobilul în discuție - apartament etaj VII, 2 camere și dependințe, situat în strada Știrbei Vodă nr. 29/ A, a fost expropriat prin Decretul nr. 92/1950.

În ceea ce privește obligarea pârâtei în sensul de a propune acordarea de despăgubiri, instanța a reținut incidența în cauză a Deciziei în interesul legii a I.C.C.J. nr. 20/2007, prin care s-a statuat că „în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare ” . Instanța a considerat necesar să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalând cu refuzul restituirii imobilului. Un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat conform Decretului nr. 92/1950, s-a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. Știrbei Vodă (apartament tip A) și cota de 101 din 2200 cote părți indivize teren, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 noiembrie 1946 și contractul de construcțiune autentificat din 21 noiembrie 1946). Văzând că la notificarea depusă de reclamanți în anul 2001 nu s-a răspuns până în prezent, cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și cu depășirea unei durate rezonabile a soluționării cererii, instanța a obligat pe pârâta Primăria municipiului București să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil și să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a VII-a, prin decizia nr. 49 din 4 aprilie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, prin care s-a criticat sentința tribunalului pentru interpretarea eronată a dispozițiilor art. 16 din capitolul V Titlul VII din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, ceea ce a condus la o soluție nelegală. Instanța de fond a obligat pârâta să emită o dispoziție de acordare de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul in litigiu și să înainteze dosarul către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la critica obligării pârâtei la emiterea unei dispoziții cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil, s-a observat în primul rând că dispoziția criticată din sentință a fost adusă la îndeplinire la data de 27 decembrie 2010, când apelanta-pârâtă Primăria municipiului București a emis dispoziția nr. 13418, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cele două apartament care compun imobilul din București, str. Știrbei Vodă, sector 1. S-a constatat, pe de altă parte, că soluția tribunalului este temeinică și legală.

Prin decizia nr. 20/2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a decis că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

În speță, intimații au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și la înscrisurile care atestă calitatea lor de moștenitori ai numitului B.C. De asemenea, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 10/2001, imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Notificările au fost adresate de către reclamanți Primăriei în anul 2001, iar până la data pronunțării sentinței nu s-a formulat un răspuns de către recurentă, conform art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001. 3. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat în termen legal recurs pârâta Primăria Municipiului București - care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În fapt s-au invocat următoarele critici: În condițiile legii speciale astfel cum a fost ea modificată unitatea deținătoare a bunului are calitatea doar de a constata imposibilitatea de restituire a bunului și în consecință a emite o dispoziție în sensul propunerii acordării de măsuri reparatorii. În cazul unei astfel de contestații instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, la fel de obligatorii, ale deciziei nr. 52/2007, pronunțată ulterior deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 tot în recurs în interesul legii. În același sens, sunt și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise de Comisia Centrală și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie și/sau un titlul de plată, conform legii.

Sunt nefondate argumentele instanței de apel/ fond în sensul că dacă s-ar aplica aceste prevederi i-ar fi încălcat dreptul la proces echitabil, cu componenta sa materială esențială, a dreptului de a acces la o instanță, la un tribunal independent și imparțial, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, având in vedere că acesta poate să conteste în condițiile Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Capitolul V al Titlului VII al Legii 7/2005, „deciziile/ dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale investite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite după caz de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/ sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de acesta, dar nu mai târziu de 60 e de la data intrării în vigoare a prezentei legi.” Potrivit alin. (2) și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și martie completările ulterioare care nu au fost soluționate in baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor,

a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite in arhivele proprii, in termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/ dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.

Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate. Recurenții au susținut că soluția curții de apel este vădit nelegală și neîntemeiat în condițiile existentei unor norme legale ce reglementează această materie și a unui recurs în interesul legii promovat și admis tocmai în vederea clarificării unor astfel de situații. S-a concluzionat că instanța nu poate obliga pe pârâți la înaintarea directă a dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.

Ceea ce se solicită prin petitul acțiunii este o obligație de a face care contravine textului explicit al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susținerea motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că aceasta este legală, împrejurare care a condus la respingerea recursului pentru următoarele considerente: Instanțele au făcut o corecte aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse acesteia prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 la situația de fapt dedusă judecății și necontestată - existența unei notificări cu privire la care pârâta nu s-a pronunțat.

Lipsa răspunsului la notificarea părții, la care obligă art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - interpretată ca refuz de soluționare a notificării, conform deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs în interesul legii - este cenzurabilă pe calea controlului judiciar instituit de Legea nr. 10/2001. Refuzul restituirii imobilului care nu poate rămâne necenzurat. Nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, drept prevăzut și garantat de Constituție în art. 21 alin. (2). Soluția instanței de fond, confirmată de instanța de apel, este sub acest aspect legală, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurenta care invocă în recurs textul art. 16, avut în vedere și de instanțe, a criticat aplicarea textului la cazul de speță sub aspectul încălcării dispozițiilor Legii nr. 215/2001 - legea administrației publice locale - cât privește exercitarea controlului de legalitate al prefectului asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale care, potrivit art. 16 alin. (3) citat vor fi centralizate la nivel județean și înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor însoțite de avizul de legalitate al instituției prefectului. Această critică ca și cea privind neobservarea în cauză a deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea unui recurs în interesul legii (decizie ulterioară deciziei 20 din 19 martie 1007) sunt nefondate.

Decizia nr. 52/2007 nu contrazice decizia nr. 20/2007, cele două decizii vizând interpretarea și aplicarea unor dispozitive legale diferite art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 (în cazul deciziei LII/2007) și, respectiv, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în cazul deciziei nr. 20/2007). Instanța de apel prin soluția dată - respingerea apelului - nu a încălcat cele două interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție. Chiar dacă nu s-a făcut referire în mod expres la decizia nr. 52/2007 se constată că nu a fost încălcată interpretarea textelor vizate prin această decizie. Prin decizia nr. 52/2007 s-a statuat că prevederile art. 16 și urm. din titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică dispozițiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, decizii contestate în temeiul prevăzut de Legea nr. 10/2001 cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005.

Ipoteza avută în vedere de această decizie nu se regăsește în cazul dedus judecății. Particularitatea cazului de față este aceea că înainte de apariția Legii nr. 247/2005 prin care s-au adus modificări la legea specială aplicabilă în materie - Legea nr. 10/2001 - nu s-a emis o decizie prin care să se fi dat o soluție notificării formulate de reclamanți (cazul prevăzut de art. 16 alin. (1)). În cazul în speță notificarea nu era încă soluționată în modalitatea acordării de despăgubiri astfel că pentru acestea reglementarea nouă introdusă prin Legea nr. 247/2005 (Titlul VII) era aceea expres prevăzută de art. 16 alin. (2) și anume predarea notificărilor către Secretariatul Comisiei însoțită de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Ca urmare deciziile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi ca urmare a atacării lor cu contestație nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești sub aspectul legalității și temeiniciei, instanța fiind investită cu calea de atac legal exercitată în conformitate cu art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii noului act normativ. Cum în cauză instanța sesizată cu refuzul de soluționare a notificării a constatat acest refuz, a dat curs normelor de drept material introduse prin noul act normativ în vioare la momentul soluționării litigiului și a dispus obligarea pârâtei să soluționeze notificarea (constatând că pârâta nu a respectat o obligație legală prevăzută expres de lege).

După apariția Legii nr. 247/2005 cenzura instanței s-a oprit la această constatare. Ca urmare, instanța în mod corect a dat curs noilor norme de drept material în soluționarea notificărilor - după modificarea adusă de Legea nr. 247/2005 sub acest aspect - și a obligat pe pârâta sesizată cu notificarea să emită dispoziție cu propuneri de despăgubire și să o înainteze entității prevăzute de art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005. Stabilind această obligație în sarcina pârâtei prin hotărâre judecătorească nu au fost încălcate atribuțiile prevăzute de lege pentru prefect. Controlul modului de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este prevăzut expres de art. 26 al legii și dat în competență instanței judecătorești.

Atribuțiile prefectului de control al legalității deciziei (prevăzute de art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ) sunt exterioare controlului judecătoresc și se exercită ca modalitate specifică de control al legalității în faza administrativă a acestui proces. În cazul în care s-a dispus de către instanță obligația ca unitatea administrativ teritorială să emită dispoziție cu propuneri de acordare de despăgubiri și de transmitere a acesteia Secretariatului Central pentru Stabilirea Despăgubirilor nu se mai poate emite un alt aviz de legalitate din partea prefectului care nu poate superviza dispozițiile instanței. Pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta pârâtă la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații reclamanți, reprezentând onorariu avocatului ales de aceștia (conform chitanței de la fila 18 din dosar).

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General și de Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 49 din data de 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă recurenții la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimații B.V.V. și B.P.J.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.