ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8049/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 276 din 26 februarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 2940/3/2009 de către Tribunalul București, secția a V a civilă s-a dispus: a fost admisă excepția autorității de lucru judecat a primului capăt de cerere privind constatarea preluării fără titlul valabil a imobilului; s-a dispus respingerea capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului pentru existența autorității de lucru judecat; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientei B.R.; s-a respins acțiunea împotriva pârâtei B.R.

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; s-a dispus admiterea excepției autorității de lucru judecat cu privire la capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare; au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare pentru existența autorității de lucru judecat; s-a admis acțiunea în revendicare privind pe reclamanta D.M.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, SC A. SA și H.C., B.A. și B.R.; au fost obligați pârâții H.D.M. și H.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, str. Ocolului, în suprafață de 143,73 m.p.

subsol și pivniță precum și pârâții B.A. și B.I.G. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Ocolului, în suprafață de 143,73 m.p. și suprafața de 20 m.p. teren; s-a dispus obligarea pârâtul Municipiul București prin Primarul General, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 380 m.p. teren situat în București, str. Ocolului. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Autoarea reclamantei numita B.E., împreună cu soțul său, B.G. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Ocolului, prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Grefa Tribunalului Ilfov și transcris în registrul de transcripțiuni.

Pentru individualizarea bunului imobil, actul de proprietate al autorilor reclamantei face trimitere la actul de tranzacțiune autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat (dosar nr. 198/2000 al Tribunalului București, secția a III-a civilă și la actul de cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat în același dosar. Imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, unde figurează B.E. Prin decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, s-a constatat inexistența dreptului de proprietate al statului asupra imobilului din str. Ocolului ca efect al preluării imobilului fără titlu. Prin sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului din str. Ocolului.

În ceea ce privește dovedirea calității de moștenitor a reclamantei, Tribunalul reține ca prin certificatul de calitate de moștenitor nr. 573/1975 reclamanta D.M.M. este unica moștenitoare a fostei proprietare B.E., pe numele căreia a fost naționalizat imobilul și care a decedat la data de 22 octombrie 1974, după ce anterior, în anul 1952 decedase si autorul B.G., care a lăsat ca unic moștenitor pe soția sa B.E., conform procesului verbal din 18 martie 1953. În ceea ce privește identitatea imobilului revendicat cu cel din titlul de proprietate al autorilor reclamantei, Tribunalul reține că la data de 5 octombrie 2009, a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică în construcții, efectuat de expert tehnic Ș.G., care a concluzionat că imobilul situat în București, str. Ocolului, naționalizat în anul 1958 este unul și același cu imobilul situat în prezent la aceeași adresă poștală și revendicat de reclamantă și nu a suferit modificări la construcții.

De asemenea, la data de 11 iunie 2009 a fost depus la dosar raportul de expertiză topografică, efectuat de expert C.G., care a concluzionat că imobilul din str. Ocolului, se regăsește în titlurile autoarei reclamante, respectiv contractul de vânzare cumpărare transcris în registrul de transcripțiuni din 7 iunie 1919 și autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Prin notificarea B.E.J. D.I.C., înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 01 februarie 2002 din dosarul nr. 6802/2000 (nr. nou 198/3/2000) al Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului in litigiu. Prin contractul de vânzare cumpărare din 13 mai 1998, apartamentul situat în București str. Ocolului, a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții H.D.M.

și H.A. De asemenea, prin contractul de vânzare cumpărare, apartamentul situat în București str. Ocolului a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții B.A. și B.I.G. Prin sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 4409/2002 în contradictoriu cu pârâții-intervenienți B.A. și B.I.G. și pârâții Primăria Municipiului București, SC A. SA s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului din str. Ocolului. De asemenea, prin decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul civil nr. 3452/2003 în contradictoriu cu pârâții-intervenienți H.D.M., H.A.

și pârâții Primăria Municipiului București, SC A. SA s-a constatat inexistența dreptului de proprietate al statului asupra imobilului din str. Ocolului. Dat fiind caracterul declarativ al hotărârilor judecătorești menționate, efectele acestora se produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul titularului inițial.

În drept, Tribunalul a reținut că analiza cererii în revendicare, nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta in cele ce urmează, premise impuse de altfel si prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Pornindu-se de la premisa preluării in cauza fără titlu valabil de către stat, precum si cea a menținerii contractelor de vânzare cumpărare deținute de pârâții din prezenta cauza, încheiate in baza Legii nr. 112/1995, Tribunalul a constat că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate in compararea de titluri presupusa de cererea in revendicare dedusa judecății. Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cat timp exista legea specială, ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudicial creat proprietarilor prin preluarea abuzivă, a imobilelor în perioada 1945-1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație.

Astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusa de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioara celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similara celei de față, s-ar ajunge la acordarea de masuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natura. Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu buna credință, ci și preferabilitatea acestor contracte in considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile si al stabilității actelor juridice civile încheiate.

Ar părea in aceste condiții că, în compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare, in virtutea voinței legiuitorului este preferabil titlul dobânditorului de buna credința, statut întrunit in cauza deoarece contractele de vânzare cumpărare ale pârâților au fost menținute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 4409/2002 si decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul civil nr. 3452/2003. Cu toate acestea instanța de fond a reținut că nu poate fi ignorată jurisprudența C.E.D.O.

pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privata consacrat de art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practica ce s-a format chiar in cauzele românești soluționate de Curte începând cu cauza P. contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu S. și P. și altele. În aplicarea raționamentului conceput de Curtea europeana, instanța națională nu poate decât sa constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului, ce se aplica prioritar legii naționale, in temeiul art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României, dar si al deciziei în interesul legii menționate mai sus pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În mod constant Curtea a analizat în fiecare speța în parte respectarea ori, dimpotrivă încălcarea normelor Convenției Europene a drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând existenta unui “bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, noțiunea de “bun” are un caracter autonom în jurisprudența Curții, întrând in aceasta categorie atât bunul actual, constând într-un titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar și în speranța legitima. Aceasta decurge, în cazul de față din interesul patrimonial născut prin recunoașterea preluării abuzive de către stat a imobilului aparținând autorilor reclamantei, prin hotărârile judecătorești irevocabile menționate mai sus, chiar dacă înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea acestor hotărâri judecătorești.

Prin prisma acestor aprecieri se constată că reclamanta din prezenta cauza deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Tribunalul a mai reținut că instanța europeana a drepturilor omului, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativa locală a apartamentelor în litigiu ce au aparținut foștilor proprietari, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege, in sensul ca dreptul intern răspunde exigentelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza S.). În evaluarea proporționalității măsurii de privare de proprietate a titularului, C.E.D.O. ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

Totodată demersul reclamantei de recuperare a bunului imobil in materialitatea sa este consecința directa a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuziva de către stat, si in același timp a lipsei oricărei reparații sub orice forma a prejudiciului suferit de reclamanta, care sa pună capăt acestei încălcări. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, C.E.D.O. a constatat si ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sene cauzele F. și K. contra României, din 2009). Astfel, instanța de fond a reținut că pârâții sunt și ei deținători ai unui titlu asupra imobilului dispun de un “bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Însă, viciul care afectează titlul autorului acestora, statul, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâților în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat. Cu alte cuvinte, întrucât atât reclamanta cat și pârâții dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil si au un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, in conflictul dintre ele Tribunalul va recunoaște preferabilitatea titlului reclamantei ca fiind cel originar provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.

În aceeași idee s-a reținut că, Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza P. sau cauza F. c. România din 2009). Astfel, s-a constatat de exemplu, că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către C.N.V.M. și transformarea titlurilor de valoare ale primului în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriaș, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre Această concluzie se impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalentă Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță a și făcut în cauză. Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător.

Înalta Curte leagă însă acest principiu de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, astfel încât dreptul sau conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. Pentru ansamblul acestor considerente, apreciind ca titlul reclamantei este mai caracterizat, tribunalul, a admis acțiunea în revendicare, și a obligat pârâții H.D.M. și H.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, str. Ocolului, în suprafață de 143,73 m.p.

subsol și pivniță; și respectiv pe pârâții B.A. și B.I.G. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Ocolului, în suprafață de 143,73 m.p. În ceea ce privește revendicarea suprafeței de teren de 380 m.p. situata la aceeași adresa, si care încă se găsește in patrimoniul pârâtului Municipiul București prin Primarul General, Tribunalul a constat că prin efectul hotărârilor judecătorești menționate mai sus, respectiv sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 4409/2002 si decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul civil nr. 3452/2003, prin care s-a constatat inexistenta titlului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, preferabilitatea titlului reclamantei este urmarea desființării titlului statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții B.A., B.I.G., H.A., H.C., Municipiul București prin Primarul General iar prin decizia civilă nr. 42 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul părților, reținându-se următoarele: Prima instanța a stabilit starea de fapt în conformitate cu probatoriul administrat în cauză și a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile. Astfel, în ceea ce privește criticile formulate prin apelul lor de către apelanții-pârâți persoane fizice, instanța de apel a reținut că principala critică a sentinței apelate se referă la încălcarea dispozitivului deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție deși aceasta este obligatorie potrivit art. 329 C. proc.

civ. Cu privire la această critică, trebuie reținut un aspect foarte important al speței de față, și anume acela că intimata-reclamantă a formulat prezenta acțiune, la data de 25 martie 1999, înregistrată inițial pe rolul Judecătorie sectorului nr. 2 București. Or, prin dispozitivului deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de către Secțiile Unite în recursul în interesul legii se dispun următoarele: „Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 33/2008 cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun și care au fost formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, instanța de apel reține că în cauza de față, acțiunea în revendicare a fost înaintată Judecătoriei sectorului nr. 2 București la data de 25 martie 1999, și înregistrată, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/200. Având în vedere că decizia în interesul legii nr. 33/2008 a vizat doar acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cum acțiunea ce a determinat litigiul de față este anterioară acestui cadru legal și judiciar, acesteia nu îi sunt aplicabile dispozițiile dispozitivului deciziei nr. 33/2008.

În ceea ce privește invocarea principiului specialia generalibus derogant, instanța de apel a constat că și acest principiu a fost tranșat tot prin dispozitivul deciziei nr. 33/2008, unde în alineatul al treilea se face trimitere la acest principiu prin raportare la concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (art. 480 C. civ. ) pe care este întemeiată acțiunea în revendicare în speța de față. Or, având în vedere obiectul recursului în interesul legii, respectiv acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că va menține ca fiind valabile și pentru această critică considerentele menționate mai sus și în care au fost expuse pe larg mențiunile din cel de-al al doilea alineat al deciziei nr. 33/2008.

Cu privire la critica întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 1/2009, instanța de apel a reținut că această lege a adus modificări Legii nr. 10/2001 și a intrat în vigoare la data de 5 februarie 2009, iar la data respectivă, speța de față se afla pe rolul primei instanței. Prin urmare având în vedere principiul neretroactivității legii noi, toate modificările efectuate devin aplicabile de la data la care legea nouă a intrat în vigoare, astfel că nici dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile speței deduse judecății. Cu privire la critica întemeiată pe chestiunea preferabilității titlului, instanța de apel a apreciat că tribunalul a argumentat în mod concludent și pertinent de ce titlul reclamantei este preferabil titlului pârâților.

Astfel, s-a reținut că sub aspectul valorii juridice a celor două titluri deși situația constată că atât reclamanta cat și pârâții dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil si au un “bun” in sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, in conflictul dintre ele instanța de fond a recunoscut preferabilitatea titlului reclamantei, ca fiind cel originar provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în perfecta legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale. Ca atare, reține instanța de apel, rațiunea pentru care tribunalul a dat prioritate titlului intimatei-reclamantei constă în faptul că acesta provine de la adevăratul proprietar.

Având în vedere criticile apelanților-pârâți persoane fizice care fac trimitere și la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și la jurisprudența Curții de Justiție a Drepturilor Omului, Curtea constată că sentința apelată răspunde motivat și la această problemă a aplicării dispozițiilor convenționale, cu trimitere la o speță recentă în care se demonstrează din nou lipsa de eficiență a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri vechilor proprietari deposedați prin naționalizare de bunurile lor, astfel: Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza P., sau cauza F. c. Romania din 2009). Mai mult decât atât, reține instanța de apel,

că din lecturarea motivelor de apel formulate de către apelanții-pârâți persoane fizice nu rezultă cu certitudine criticile concrete pe care aceștia le-au au față de sentința apelată în sensul că prin toate motivele de apel nu se face decât o reluare a conținutul deciziei nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la apelul formulat de către apelantul Municipiul București prin Primarul General, s-a reținut că și criticile acestui apelant sunt nefondate. Astfel, critica conform căreia prima instanță ar fi pronunțat sentința cu aplicarea greșită a legii în sensul că imobilul nu ar fi fost trecut în proprietate statului fără titlu valabil nu reprezintă decât o aserțiune neconfirmată de nici un mijloc de probă nici în fond și nici în instanța de apel.

O altă critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 6 coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel s-a reținut că tribunalul a explicat pe larg atât normele de drept intern aplicabile (proveniența și preferabilitatea titlurilor de proprietate ale reclamantei și pârâților), cât mai ales incidența jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce privește nefuncționalitatea mecanismului despăgubirilor acordate foștilor proprietari, prevăzut de Legea nr. 10/2001. Cu privire la invocarea în motivele de apel a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, Curtea reține că aceste dispoziții legale nu interzic acțiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În ceea ce privește critica referitoarea la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în condițiile existenței Legii nr. 10/2001, și în contextul deciziei nr. 33/2008, instanța de apel a expus pe larg mai sus, chestiunea de principiu constând în aceea că în speța de față pe de o parte ne aflăm într-o situație diferită, deoarece acțiunea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că decizia nr. 33/2008 se referă la acțiunile formulate ulterior intrării acesteia în vigoare, iar pe de altă parte considerentele deciziei respective nu exclud de plano în lumina jurisprudenței C.E.D.O. o astfel de acțiune în revendicare. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții B.A., B.I.G., H.A.

și H.C. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de toți pârâții recurenți vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, în esență, recurenții susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, încălcându-se dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 data de I.C.C.J. Secțiile Unite în recurs în interesul legii și implicit ale principiului specialia generalibus derogant. În aceeași idee, se susține că au fost încălcate atât dispozițiile art. 1 din Primul Protocol, cât și principiul securității raporturilor juridice fiind deposedați de un bun, apărat de acest articol dar și de art. 44 din Constituția României, în condițiile în care față de titlul lor de proprietate a fost dobândit în condițiile Legii nr. 112/1995.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Instanța la 25 martie 1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost investită cu o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv, (în perioada comunistă) îndreptată împotriva chiriașilor – cumpărători, ce au dobândit imobilul revendicat de la stat în baza Legii nr. 112/1995, iar în condițiile în care atât reclamanta cât și pârâții dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil, având un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel ca și cea de fond,au făcut o analiză a preferabilității titlului în raport de proprietarul inițial al imobilului.

În astfel de situații, C.E.D.O., a reținut în repetate rânduri, că vânzarea de către stat a unui bun al altora, chiar atunci când este anterioară comparării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, iar terții au fost de bună-credință reprezintă o privare de bun (cauza P. c/a României, cauza P. c/a României). Or, această privare, coroborată cu lipsa totală a despăgubirii, cum s-a interpretat și în cazul reclamantei, este contrară articolului 1 din Tratatul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, ața cum s-a arătat mai sus, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriașilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Imobilul din litigiu a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, unde figurează B.E.

Prin decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, a Tribunalului București irevocabilă, s-a constatat însă inexistența dreptului de proprietate al statului, asupra imobilului din str. Ocolului, ca efect al preluării imobilului fără titlu (prin sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului din str. Ocolului) Este adevărat, că, pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat a bunului revendicat.

Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare, art. 21. Restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21, or, în speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deținut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor, pârâții persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995.

Rezultă că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor-cumpărători. Desigur că, soluționarea unei asemenea acțiuni nu urmează regulile clasice ale comparării de titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile stabilite prin dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, întrucât în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant.

Or, acțiunea în revendicare fiind, prin definiție, acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se stabili, cu prioritate, dacă reclamanta este sau nu proprietară și cum, în speță, reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea de proprietară a imobilului revendicat, decurgând din nevalabilitatea titlului de preluare al statului, instanța a analizat acest aspect și în raport de decizia civilă nr. 492 din 21 mai 2004 prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat inexistenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilului, ca efect al preluării imobilului fără titlu. Este real, ca prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, (obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ.) se statuează că „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.” Însă, în cauză, acest principiu nu este incident si de altfel nu sunt incidente nici dispozițiile deciziei sus evocate, întrucât în soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă (împotriva subdobânditorilor imobilului), înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente și aplicabile doar dispozițiile de drept comun și nu ale legii speciale. În atare condiții, admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar este posibilă.

Referitor la compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, trebuie reținut că, Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piață a imobilului. În cauză, soluția de admitere a acțiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 se justifică atât în raport de data înaintării acțiunii în revendicare 25 martie 1999, cât și din perspectiva dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, și a jurisprudenței C.E.D.O.

Garanțiile conferite de Convenție protejează atât pe reclamantă, cât și pe pârâți, deoarece și unii și ceilalți sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției. Pentru reclamantă, acest „bun” îl reprezintă tocmai decizia nr. 492 din 21 mai 2004 a Tribunalului București, și respectiv decizia civilă nr 527 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei sectorului 2 irevocabile, (pronunțate în contradictoriu cu pârâții), prin care s-a constatat inexistenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilului, ca efect al preluării fără titlu, ceea ce echivalează cu recunoașterea calității de proprietar a reclamantei. Fata de caracterul declarativ al hotărârilor judecătorești, sus evocate, efectele acestora se produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul titularului inițial.

Este real că în egală măsură, și pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat imobilul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractelor lor de vânzare-cumpărare rezultă din următoarele hotărâri judecătorești prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare –cumpărare, și anume decizia civilă nr. 492 din 21 mai 2004 a Tribunalului București și respectiv sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei sectorului 2, însă acest titlu este afectat de nevalabilitatea titlului statului, nevalabilitate constatată de altfel prin hotărârile judecătorești sus evocate. Or, în raport de circumstanțele particulare ale speței, de data înaintării acțiunii în revendicare,anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație ce exclude aplicabilitatea dispozițiilor Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a I.C.C.J.

Secțiile Unite, de recunoașterea preluării abuzive de către stat a imobilului din litigiu aparținând autorilor reclamantei, prin hotărârile judecătorești irevocabile sus menționate (chiar dacă înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea acestor hotărâri, cauza P. c/ României și cauza P. c/României) de existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei, de viciul ce afectează titlul autorului pârâților, statul, viciu ce se extinde și asupra titlului deținut de pârâți, în mod corect și legal, atât instanța de apel, ca de altfel și cea de fond că, în mod corect și legal au reținut că preferabilitatea titlului reclamantei este urmarea desființării titlului statului, în condițiile în care provine de la proprietarul inițial, ce dobândise bunul în condiții legale anterior preluării abuzive.

Din perspectiva celor expuse, în cauza dedusă judecății, dreptul reclamantei se bucură de preferabilitate, (prioritatea și preferabilitatea titlului reclamantei constă în faptul că acesta provine de la adevăratul proprietar) în condițiile în care dreptul de proprietate al recurenților pârâți a fost dobândit de la Stat, acesta din urmă neavând vreodată un titlu legal pentru deținerea și înstrăinarea imobilului. Din perspectiva celor expuse, nici una din criticile recurenților nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâții B.A., B.I.G., H.A. și H.C. împotriva deciziei nr. 42/ A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2011.