ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8049/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8049/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 276 din 26 februarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 2940/3/2009 de către

Tribunalul București, secția a V a civilă s-a dispus: a fost admisă excepția

autorității de lucru judecat a primului capăt de cerere privind constatarea

preluării fără titlul valabil a imobilului; s-a dispus respingerea capătul de

cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului pentru

existența autorității de lucru judecat; a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a intervenientei B.R.; s-a respins acțiunea împotriva pârâtei

B.R. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă;

s-a dispus admiterea excepției autorității de lucru judecat cu privire la

capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare

cumpărare; au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare cumpărare pentru existența autorității de

lucru judecat; s-a admis acțiunea în revendicare privind pe reclamanta D.M.M.

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, SC A. SA

și H.C., B.A. și B.R.; au fost obligați pârâții H.D.M. și H.A. să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în

București, str. Ocolului, în suprafață de 143,73 m.p. subsol și pivniță precum

și pârâții B.A. și B.I.G. să lase reclamantei în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, str. Ocolului, în suprafață de

143,73 m.p. și suprafața de 20 m.p. teren; s-a dispus obligarea pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de 380 m.p. teren situat în București, str.

Ocolului.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Autoarea reclamantei

numita B.E., împreună cu soțul său, B.G. au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în București, str. Ocolului, prin actul de vânzare

cumpărare autentificat de Grefa Tribunalului Ilfov și transcris în registrul de

transcripțiuni.

Pentru individualizarea

bunului imobil, actul de proprietate al autorilor reclamantei face trimitere la

actul de tranzacțiune autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat (dosar

nr. 198/2000 al Tribunalului București, secția a III-a civilă și la actul de

cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat în același dosar.

Imobilul a fost

preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, unde figurează B.E.

Prin decizia civilă

nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, s-a constatat inexistența dreptului de

proprietate al statului asupra imobilului din str. Ocolului ca efect al

preluării imobilului fără titlu. Prin sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie

2004 irevocabilă, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a

imobilului din str. Ocolului.

În ceea ce privește

dovedirea calității de moștenitor a reclamantei, Tribunalul reține ca prin

certificatul de calitate de moștenitor nr. 573/1975 reclamanta D.M.M. este

unica moștenitoare a fostei proprietare B.E., pe numele căreia a fost naționalizat

imobilul și care a decedat la data de 22 octombrie 1974, după ce anterior, în

anul 1952 decedase si autorul B.G., care a lăsat ca unic moștenitor pe soția sa

B.E., conform procesului verbal din 18 martie 1953.

În ceea ce privește

identitatea imobilului revendicat cu cel din titlul de proprietate al autorilor

reclamantei, Tribunalul reține că la data de 5 octombrie 2009, a fost depus la

dosar raportul de expertiză tehnică în construcții, efectuat de expert tehnic Ș.G.,

care a concluzionat că imobilul situat în București, str. Ocolului,

naționalizat în anul 1958 este unul și același cu imobilul situat în prezent la

aceeași adresă poștală și revendicat de reclamantă și nu a suferit modificări

la construcții. De asemenea, la data de 11 iunie 2009 a fost depus la dosar

raportul de expertiză topografică, efectuat de expert C.G., care a concluzionat

că imobilul din str. Ocolului, se regăsește în titlurile autoarei reclamante,

respectiv contractul de vânzare cumpărare transcris în registrul de

transcripțiuni din 7 iunie 1919 și autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Prin notificarea B.E.J.

D.I.C., înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 01 februarie

2002 din dosarul nr. 6802/2000 (nr. nou 198/3/2000) al Tribunalului București,

secția a III-a civilă, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001

restituirea imobilului in litigiu.

Prin contractul de

vânzare cumpărare din 13 mai 1998, apartamentul situat în București str.

Ocolului, a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții H.D.M.

și H.A.

De asemenea, prin

contractul de vânzare cumpărare, apartamentul situat în București str. Ocolului

a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții B.A. și B.I.G.

Prin sentința civilă

nr. 527 din 26 ianuarie 2004 irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 în

dosarul nr. 4409/2002 în contradictoriu cu pârâții-intervenienți B.A. și B.I.G.

și pârâții Primăria Municipiului București, SC A. SA s-a constatat

nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului din str. Ocolului. De

asemenea, prin decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul civil nr.

3452/2003 în contradictoriu cu pârâții-intervenienți H.D.M., H.A. și pârâții

Primăria Municipiului București, SC A. SA s-a constatat inexistența dreptului

de proprietate al statului asupra imobilului din str. Ocolului.

Dat fiind caracterul

declarativ al hotărârilor judecătorești menționate, efectele acestora se produc

retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu

a ieșit niciodată din patrimoniul titularului inițial.

În drept, Tribunalul

a reținut că analiza cererii în revendicare, nu se realizează exclusiv prin

compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, de aplicarea art.

480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor

europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului si a

libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta in cele ce urmează, premise

impuse de altfel si prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație si Justiție.

Pornindu-se de la

premisa preluării in cauza fără titlu valabil de către stat, precum si cea a

menținerii contractelor de vânzare cumpărare deținute de pârâții din prezenta

cauza, încheiate in baza Legii nr. 112/1995, Tribunalul a constat că

prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru

aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate

in compararea de titluri presupusa de cererea in revendicare dedusa judecății.

Așa cum s-a stabilit și

în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cat timp exista legea specială,

ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudicial creat

proprietarilor prin preluarea abuzivă, a imobilelor în perioada 1945-1989,

voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate

categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu se poate accepta

o soluție discriminatorie presupusa de posibilitatea promovării unei acțiuni în

revendicare întemeiata pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate

superioara celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o

situație similara celei de față, s-ar ajunge la acordarea de masuri reparatorii

doar în echivalent și nu la restituirea în natura.

Prin reglementarea

din art. 45 (fost 46) alin (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai

menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu buna credință, ci și

preferabilitatea acestor contracte in considerarea principiului ocrotirii bunei

credințe a dobânditorului unor astfel de imobile si al stabilității actelor

juridice civile încheiate.

Ar părea in aceste

condiții că, în compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare, in

virtutea voinței legiuitorului este preferabil titlul dobânditorului de buna

credința, statut întrunit in cauza deoarece contractele de vânzare cumpărare

ale pârâților au fost menținute prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, respectiv sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004

irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 4409/2002 si

decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul civil nr. 3452/2003.

Cu toate acestea

instanța de fond a reținut că nu poate fi ignorată jurisprudența C.E.D.O.

pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privata consacrat de

art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, practica ce s-a format chiar in cauzele

românești soluționate de Curte începând cu cauza P. contra României din 01 decembrie

2005 și continuând cu S. și P. și altele.

În aplicarea

raționamentului conceput de Curtea europeana, instanța națională nu poate decât

sa constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în

cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la

Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului, ce se aplica prioritar

legii naționale, in temeiul art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția

României, dar si al deciziei în interesul legii menționate mai sus pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

În mod constant

Curtea a analizat în fiecare speța în parte respectarea ori, dimpotrivă

încălcarea normelor Convenției Europene a drepturilor Omului cu privire la

dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai multor

condiții, în primul rând existenta unui “bun” în sensul celui dintâi alineat al

art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, noțiunea de “bun” are un caracter autonom în

jurisprudența Curții, întrând in aceasta categorie atât bunul actual, constând într-un

titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar și în speranța legitima.

Aceasta decurge, în

cazul de față din interesul patrimonial născut prin recunoașterea preluării

abuzive de către stat a imobilului aparținând autorilor reclamantei, prin

hotărârile judecătorești irevocabile menționate mai sus, chiar dacă

înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea

acestor hotărâri judecătorești.

Prin prisma acestor

aprecieri se constată că reclamanta din prezenta cauza deține un bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul a mai

reținut că instanța europeana a drepturilor omului, în analiza celorlalte

condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constat existența unei

ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a

recunoscut atare prerogative când a avut loc vânzarea de către stat sau

autoritatea administrativa locală a apartamentelor în litigiu ce au aparținut

foștilor proprietari, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a

privării de proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de-a

doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate

poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza

de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege, in sensul ca dreptul

intern răspunde exigentelor de previzibilitate și precizie și dacă

interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza S.).

În evaluarea

proporționalității măsurii de privare de proprietate a titularului, C.E.D.O. ține

cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de

asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale

comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale

individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma

unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația

națională.

Totodată demersul

reclamantei de recuperare a bunului imobil in materialitatea sa este consecința

directa a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuziva de către

stat, si in același timp a lipsei oricărei reparații sub orice forma a prejudiciului

suferit de reclamanta, care sa pună capăt acestei încălcări.

Deși Legea nr.

10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, C.E.D.O. a constatat si

ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în

acest sene cauzele F. și K. contra României, din 2009).

Astfel, instanța de

fond a reținut că pârâții sunt și ei deținători ai unui titlu asupra imobilului

dispun de un “bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeana a Drepturilor Omului. Însă, viciul care afectează titlul autorului

acestora, statul, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de

natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâților în

concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte,

întrucât atât reclamanta cat și pârâții dețin un titlu de proprietate

recunoscut ca valabil si au un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1, in conflictul dintre ele Tribunalul va recunoaște preferabilitatea

titlului reclamantei ca fiind cel originar provenind de la proprietarul

inițial, care obținuse bunul în perfectă legalitate, necontestat și anterior

naționalizării sale.

În aceeași idee s-a

reținut că, Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr.

10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, apreciind că

această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la

acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de

imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul

suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în

vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza P. sau cauza F. c.

România din 2009).

Astfel, s-a constatat

de exemplu, că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către C.N.V.M. și

transformarea titlurilor de valoare ale primului în acțiuni cotate la bursă,

operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus

menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

În aceste condiții,

restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru

privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către

chiriaș, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma

argumentelor din prezenta hotărâre

Această concluzie se

impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001

ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia

în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin

paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalentă Convenției

Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță a și făcut în cauză.

Principiul

securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte

de Casație și Justiție, în decizia sa în interesul legii, protejează de

asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător.

Înalta Curte leagă însă acest principiu de necesitatea ca chiriașul să nu suporte

consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în

cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care

îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a

imobilului, astfel încât dreptul sau conferit de contractul de vânzare -

cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial.

Pentru ansamblul

acestor considerente, apreciind ca titlul reclamantei este mai caracterizat,

tribunalul, a admis acțiunea în revendicare, și a obligat pârâții H.D.M. și

H.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul situat în București, str. Ocolului, în suprafață de 143,73 m.p.

subsol și pivniță; și respectiv pe pârâții B.A. și B.I.G. să lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str.

Ocolului, în suprafață de 143,73 m.p.

În ceea ce privește

revendicarea suprafeței de teren de 380 m.p. situata la aceeași adresa, si care

încă se găsește in patrimoniul pârâtului Municipiul București prin Primarul

General, Tribunalul a constat că prin efectul hotărârilor judecătorești

menționate mai sus, respectiv sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004

irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. 4409/2002 si

decizia civilă nr. 492/ A din 21 mai 2004, irevocabilă, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul civil nr. 3452/2003, prin

care s-a constatat inexistenta titlului de proprietate al statului asupra

imobilului în litigiu, preferabilitatea titlului reclamantei este urmarea

desființării titlului statului.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții B.A., B.I.G., H.A., H.C., Municipiul

București prin Primarul General iar prin decizia civilă nr. 42 din 16 decembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul

părților, reținându-se următoarele:

Prima instanța a

stabilit starea de fapt în conformitate cu probatoriul administrat în cauză și

a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile.

Astfel, în ceea ce

privește criticile formulate prin apelul lor de către apelanții-pârâți persoane

fizice, instanța de apel a reținut că principala critică a sentinței

apelate se referă la încălcarea dispozitivului deciziei în interesul legii nr.

33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție deși aceasta

este obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ.

Cu privire la această

critică, trebuie reținut un aspect foarte important al speței de față, și anume

acela că intimata-reclamantă a formulat prezenta acțiune, la data de 25 martie

1999, înregistrată inițial pe rolul Judecătorie sectorului nr. 2 București.

Or, prin

dispozitivului deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată de către Secțiile Unite în recursul în interesul legii se dispun

următoarele:

„Admite recursul în

interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:

„Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Prin urmare, Înalta

Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 33/2008 cu privire

la acțiunile întemeiate pe dreptul comun și care au fost formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, instanța de apel

reține că în cauza de față, acțiunea în revendicare a fost înaintată

Judecătoriei sectorului nr. 2 București la data de 25 martie 1999, și

înregistrată, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/200.

Având în vedere că

decizia în interesul legii nr. 33/2008 a vizat doar acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cum acțiunea ce a determinat

litigiul de față este anterioară acestui cadru legal și judiciar, acesteia nu

îi sunt aplicabile dispozițiile dispozitivului deciziei nr. 33/2008.

În ceea ce privește

invocarea principiului specialia generalibus derogant, instanța de apel a

constat că și acest principiu a fost tranșat tot prin dispozitivul deciziei nr.

33/2008, unde în alineatul al treilea se face trimitere la acest principiu prin

raportare la concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea

generală (art. 480 C. civ. ) pe care este întemeiată acțiunea în revendicare în

speța de față.

Or, având în vedere

obiectul recursului în interesul legii, respectiv acțiunile în revendicare

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că va

menține ca fiind valabile și pentru această critică considerentele menționate

mai sus și în care au fost expuse pe larg mențiunile din cel de-al al doilea alineat

al deciziei nr. 33/2008.

Cu privire la critica

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 1/2009, instanța de apel a reținut că

această lege a adus modificări Legii nr. 10/2001 și a intrat în vigoare la data

de 5 februarie 2009, iar la data respectivă, speța de față se afla pe rolul

primei instanței.

Prin urmare având în

vedere principiul neretroactivității legii noi, toate modificările efectuate

devin aplicabile de la data la care legea nouă a intrat în vigoare, astfel că

nici dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile speței deduse

judecății.

Cu privire la critica

întemeiată pe chestiunea preferabilității titlului, instanța de apel a apreciat

că tribunalul a argumentat în mod concludent și pertinent de ce titlul

reclamantei este preferabil titlului pârâților.

Astfel, s-a reținut

că sub aspectul valorii juridice a celor două titluri deși situația constată că

atât reclamanta cat și pârâții dețin un titlu de proprietate recunoscut ca

valabil si au un “bun” in sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, in

conflictul dintre ele instanța de fond a recunoscut preferabilitatea

titlului reclamantei, ca fiind cel originar provenind de la proprietarul

inițial, care obținuse bunul în perfecta legalitate, necontestat și anterior

naționalizării sale.

Ca atare, reține

instanța de apel, rațiunea pentru care tribunalul a dat prioritate titlului

intimatei-reclamantei constă în faptul că acesta provine de la adevăratul

proprietar.

Având în vedere

criticile apelanților-pârâți persoane fizice care fac trimitere și la

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și la

jurisprudența Curții de Justiție a Drepturilor Omului, Curtea constată că

sentința apelată răspunde motivat și la această problemă a aplicării

dispozițiilor convenționale, cu trimitere la o speță recentă în care se

demonstrează din nou lipsa de eficiență a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în

ceea ce privește acordarea de despăgubiri vechilor proprietari deposedați prin

naționalizare de bunurile lor, astfel: Curtea Europeană a analizat constant

dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr.

1/2009, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care

ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari

deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul

prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de

intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza P.,

sau cauza F. c. Romania din 2009).

Mai mult decât atât, reține

instanța de apel, că din lecturarea motivelor de apel formulate de către

apelanții-pârâți persoane fizice nu rezultă cu certitudine criticile concrete

pe care aceștia le-au au față de sentința apelată în sensul că prin toate

motivele de apel nu se face decât o reluare a conținutul deciziei nr. 33/2008

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la apelul

formulat de către apelantul Municipiul București prin Primarul General, s-a

reținut că și criticile acestui apelant sunt nefondate.

Astfel, critica

conform căreia prima instanță ar fi pronunțat sentința cu aplicarea greșită a

legii în sensul că imobilul nu ar fi fost trecut în proprietate statului fără

titlu valabil nu reprezintă decât o aserțiune neconfirmată de nici un mijloc de

probă nici în fond și nici în instanța de apel.

O altă critică se

referă la încălcarea dispozițiilor art. 6 coroborat cu art. 1 din Protocolul 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel s-a reținut că

tribunalul a explicat pe larg atât normele de drept intern aplicabile

(proveniența și preferabilitatea titlurilor de proprietate ale reclamantei și

pârâților), cât mai ales incidența jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce privește

nefuncționalitatea mecanismului despăgubirilor acordate foștilor proprietari,

prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

invocarea în motivele de apel a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/2008, Curtea reține că aceste dispoziții legale nu interzic acțiunea în

revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În ceea ce privește

critica referitoarea la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în condițiile

existenței Legii nr. 10/2001, și în contextul deciziei nr. 33/2008, instanța de

apel a expus pe larg mai sus, chestiunea de principiu constând în aceea că în

speța de față pe de o parte ne aflăm într-o situație diferită, deoarece

acțiunea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, astfel că decizia nr. 33/2008 se referă la acțiunile formulate ulterior

intrării acesteia în vigoare, iar pe de altă parte considerentele deciziei

respective nu exclud de plano în lumina jurisprudenței C.E.D.O. o astfel de

acțiune în revendicare.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții B.A., B.I.G., H.A. și H.C. solicitând

modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel de toți pârâții recurenți vizează nelegalitatea ei

sub următoarele aspecte:

Astfel, în esență,

recurenții susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare a legii, încălcându-se dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.

33/2008 data de I.C.C.J. Secțiile Unite în recurs în interesul legii și

implicit ale principiului specialia generalibus derogant.

În aceeași idee, se

susține că au fost încălcate atât dispozițiile art. 1 din Primul Protocol, cât

și principiul securității raporturilor juridice fiind deposedați de un bun, apărat

de acest articol dar și de art. 44 din Constituția României, în condițiile în

care față de titlul lor de proprietate a fost dobândit în condițiile Legii

nr. 112/1995. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța la 25 martie

1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost investită cu o

acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv,

(în perioada comunistă) îndreptată împotriva chiriașilor – cumpărători, ce au

dobândit imobilul revendicat de la stat în baza Legii nr. 112/1995, iar în

condițiile în care atât reclamanta cât și pârâții dețin un titlu de proprietate

recunoscut ca valabil, având un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel ca și

cea de fond,au făcut o analiză a preferabilității titlului în raport de

proprietarul inițial al imobilului.

În astfel de

situații, C.E.D.O., a reținut în repetate rânduri, că vânzarea de către stat a

unui bun al altora, chiar atunci când este anterioară comparării în justiție în

mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, iar terții au fost de

bună-credință reprezintă o privare de bun (cauza P. c/a României, cauza P. c/a României).

Or, această privare,

coroborată cu lipsa totală a despăgubirii, cum s-a interpretat și în cazul

reclamantei, este contrară articolului 1 din Tratatul nr. 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, ața cum s-a

arătat mai sus, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare, având ca

obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv în perioada comunistă,

îndreptată împotriva chiriașilor-cumpărători, care au dobândit imobilul

revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Imobilul din litigiu

a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, unde

figurează B.E.

Prin decizia civilă

nr. 492/ A din 21 mai 2004, a Tribunalului București irevocabilă, s-a

constatat însă inexistența dreptului de proprietate al statului, asupra

imobilului din str. Ocolului, ca efect al preluării imobilului fără titlu (prin

sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei sectorului 2,

irevocabilă, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului

din str. Ocolului)

Este adevărat, că, pentru

imobilele preluate de stat în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există lege specială de reparație, respectiv

Legea nr. 10/2001 și că, potrivit principiului specialia generalibus derogant,

legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar, ceea ce nu

înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acțiunii în revendicare

îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat a bunului revendicat. Legea

nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în

natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci

numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în

vigoare, art. 21.

Restituirea în natură

în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiționată de deținerea

imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de una

din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21, or, în

speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și anume la 14 februarie

2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deținut de una dintre

persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat

chiriașilor, pârâții persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr.

112/1995.

Rezultă că, în cazul

înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a

acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva

chiriașilor-cumpărători.

Desigur că,

soluționarea unei asemenea acțiuni nu urmează regulile clasice ale comparării

de titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile stabilite prin

dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, întrucât în

concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea

specială, conform principiului specialia generalibus derogant.

Or, acțiunea în

revendicare fiind, prin definiție, acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se stabili, cu prioritate,

dacă reclamanta este sau nu proprietară și cum, în speță, reclamanta a invocat

prin cererea de chemare în judecată calitatea de proprietară a imobilului

revendicat, decurgând din nevalabilitatea titlului de preluare al statului,

instanța a analizat acest aspect și în raport de decizia civilă nr. 492 din 21

mai 2004 prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat inexistenta dreptului

de proprietate al statului asupra imobilului, ca efect al preluării imobilului fără

titlu.

Este real, ca prin

decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, (obligatorie pentru instanțe, conform

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.) se statuează că „concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.”

Însă, în cauză, acest

principiu nu este incident si de altfel nu sunt incidente nici dispozițiile

deciziei sus evocate, întrucât în soluționarea acțiunii în revendicare

formulată de reclamantă (împotriva subdobânditorilor imobilului), înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente și aplicabile doar

dispozițiile de drept comun și nu ale legii speciale.

În atare condiții,

admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar este posibilă.

Referitor la

compatibilitatea dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dispozițiile

Convenției europene a drepturilor omului, trebuie reținut că, Convenția nu

impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a

nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat

convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să

restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice

Convenția.

În virtutea marjei de

apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația juridică a

imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principal, pentru

restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar,

în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către

terțe persoane, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de

piață a imobilului.

În cauză, soluția de

admitere a acțiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva

chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 se justifică atât în raport de

data înaintării acțiunii în revendicare 25 martie 1999, cât și din

perspectiva dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, și a

jurisprudenței C.E.D.O. Garanțiile conferite de Convenție protejează atât pe

reclamantă, cât și pe pârâți, deoarece și unii și ceilalți sunt titularii unui

„bun” în sensul Convenției.

Pentru reclamantă,

acest „bun” îl reprezintă tocmai decizia nr. 492 din 21 mai 2004 a Tribunalului

București, și respectiv decizia civilă nr 527 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei

sectorului 2 irevocabile, (pronunțate în contradictoriu cu pârâții), prin

care s-a constatat inexistenta dreptului de proprietate al statului asupra

imobilului, ca efect al preluării fără titlu, ceea ce echivalează cu

recunoașterea calității de proprietar a reclamantei.

Fata de caracterul

declarativ al hotărârilor judecătorești, sus evocate, efectele acestora se

produc retroactiv, însemnând că dreptul de proprietate asupra imobilului din

litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul titularului inițial.

Este real că în egală

măsură, și pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat

imobilul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea

contractelor lor de vânzare-cumpărare rezultă din următoarele hotărâri judecătorești

prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității contractelor

de vânzare –cumpărare, și anume decizia civilă nr. 492 din 21 mai 2004 a

Tribunalului București și respectiv sentința civilă nr. 527 din 26 ianuarie

2004 a Judecătoriei sectorului 2, însă acest titlu este afectat de nevalabilitatea

titlului statului, nevalabilitate constatată de altfel prin hotărârile judecătorești

sus evocate.

Or, în raport de

circumstanțele particulare ale speței, de data înaintării acțiunii în

revendicare,anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație ce

exclude aplicabilitatea dispozițiilor Deciziei de recurs în interesul

legii nr. 33/2008 a I.C.C.J. Secțiile Unite, de recunoașterea preluării

abuzive de către stat a imobilului din litigiu aparținând autorilor

reclamantei, prin hotărârile judecătorești irevocabile sus menționate (chiar

dacă înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea

acestor hotărâri, cauza P. c/ României și cauza P. c/României) de existența

unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei, de viciul

ce afectează titlul autorului pârâților, statul, viciu ce se extinde și

asupra titlului deținut de pârâți, în mod corect și legal, atât instanța

de apel, ca de altfel și cea de fond că, în mod corect și legal au reținut că

preferabilitatea titlului reclamantei este urmarea desființării titlului

statului, în condițiile în care provine de la proprietarul inițial, ce dobândise

bunul în condiții legale anterior preluării abuzive.

Din perspectiva celor

expuse, în cauza dedusă judecății, dreptul reclamantei se bucură de

preferabilitate, (prioritatea și preferabilitatea titlului reclamantei constă

în faptul că acesta provine de la adevăratul proprietar) în condițiile în care

dreptul de proprietate al recurenților pârâți a fost dobândit de la Stat,

acesta din urmă neavând vreodată un titlu legal pentru deținerea și

înstrăinarea imobilului.

Din perspectiva celor

expuse, nici una din criticile recurenților nu se circumscrie dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat

recursul declarat de pârâții B.A., B.I.G., H.A. și H.C. împotriva deciziei nr.

42/ A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2011.